Woodstock 99' - de la distracție, la revoltă

Redactor: Andra Medrega

Tehnoredactor: Sara Oncescu

Grafician: Silvia Preoțescu

Woodstock ‘99 a fost festivalul haosului dezlănțuit al istoriei industriei muzicale. Agresivitatea și inconștiența au dominat atmosfera în fiecare zi a weekend-ului de iulie, în ciuda faptului că filosofia festivalului era preluată de la ediția din ‘69: „3 zile de pace și muzică”. Dar cum a ajuns distracția să se transforme în revoltă și mesajul de pace în violență?

Putem vedea această ediție de Woodstock ca pe un adevărat experiment social, unde psihologia maselor a schimbat complet cursul unui festival de proporții. Însă, înainte să începem analiza propriu-zisă, vă voi prezenta festivalul și cum s-a desfășurat el, parte pe care vă invit să o citiți mai ales dacă nu sunteți familiari cu cele întâmplate (dacă știți deja detaliile evenimentului, puteți sări următoarele două paragrafe).

Inspirat de originalul Woodstock (1969), caracterizat de energia hippie a participanților care stăteau liniștiți pe dealurile New York-ului și ascultau muzica lui Jimi Hendrix, Janis Joplin sau Santana, ediția din ‘99 a festivalului nu a părut niciodată să aibă aceleași intenții. Cu un line-up care cuprindea cele mai agresive trupe de rock și metal ale vremii (Metallica, Rage Against the Machine, Korn, Limp Bizkit, ca să numesc doar câteva), festivalul a început într-o bază militară din New York. Căldura dogoritoare a lunii iulie a fost accentuată de asfaltul care alcătuia fiecare metru pătrat al locației, lipsa de locuri cu umbră și prețul ridicat al apei ($4, care acum ar însemna $7). La toate acestea s-au adăugat băile insuficiente și nefuncționale care au provocat inundații, faptul că participanților nu le era permis să intre cu apă și mâncare, iar fiecare colț al bazei militare era supraaglomerat și acoperit cu deșeuri după prima noapte. În fiecare zi ajungeau la prim-ajutor sute de oameni cu cazuri extreme de deshidratare și se raportau atât cazuri de violență, cât și de agresiune sexuală. Organizatorii promiteau securitate crescută, însă nu doreau intervenția poliției, iar voluntarii „peace patrol” erau foarte slab pregătiți și mulți dintre ei plecau la concerte cât de curând aveau ocazia. De aici, lucrurile puteau doar să scape de sub control.

Concertele, unii spun chiar și unele trupe, au instigat mulțimile să devină din ce în ce mai agresive. Participanții au folosit mesajele și energia pieselor ca un prilej de revoltă față de condițiile mizere în care se desfășura festivalul, iar rezultatul a fost o mulțime de aproape jumătate de milion de oameni a cărei mânie a ajuns la un maxim în ultima noapte. Pe lângă agresivitatea din timpul primelor seri, mai ales din timpul concertelor Korn și Limp Bizkit, când martorii au vorbit despre o mulțime de cazuri de agresiune fizică și sexuală, în ultima seară mulți dintre participanți păreau hotărâți să distrugă tot ce vedeau în fața lor. Au început să rupă bucăți din scenă, au dărâmat un turn audio de zeci de metri înălțime cățărându-se pe el, au distrus zidul care delimita zona de concerte de restul bazei, denumit (ironic, când știm ce s-a întâmplat de fapt la festival) „zidul păcii”, au pornit focul în câteva locuri și au intrat cu o dubă în mulțime în timpul setului lui Fatboy Slim. Momentul de „glorie” al festivalului și cel care a marcat, în opinia mea, apogeul haosului, a fost în timpul reprezentației Red Hot Chili Peppers, când s-au împărțit peste 100.000 de lumânări pentru a fi aprinse în timpul piesei „Fire”, un moment simbolic pentru lupta împotriva violenței armate. Flăcările au crescut repede în diverse locuri prin mulțime, iar oamenii au început să se îndrepte către ieșiri. În drumul lor, nu s-au oprit din a face ravagii: au distrus ATM-uri pentru a le goli de bani, au furat cutiile de merch rămase și banii care nu fuseseră deja luați din stand-urile vânzătorilor de la festival. Ce a rămas în urma lor a fost amintirea unui festival dezastruos din istoria industriei.

Toate aceste evenimente mi-au trezit câteva întrebări: ce anume i-a făcut pe oameni să se comporte în acest fel? De ce organizatorii nu au reușit să țină mulțimea sub control? Se putea face ceva diferit astfel încât să nu existe atât de multă agresivitate? Cred că răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări contează, dacă nu vrem să repetăm un Woodstock ‘99 în zilele noastre. Astfel, analizând comportamentul mulțimii de la acest festival, voi încerca să iau în considerare toți factorii care au jucat un rol în desfășurarea evenimentelor.

(1) Efectul de turmă - când ai de-a face cu o mulțime atât de mare de oameni, va influența mentalitatea și acțiunile indivizilor. Este suficient ca un anumit număr de oameni să dea dovadă de comportamente agresive, iar dacă cei din jurul lor nu le condamnă acțiunile, ba chiar le încurajează, din ce în ce mai mulți vor începe să adere la mentalitatea colectivă. Într-un astfel de context, mulți oameni își pierd simțul rațiunii și ajung să facă lucruri pe care nu le-ar face în mod obișnuit. (2) Lipsa autorității și a securității - la Woodstock ‘99, organizatorii au refuzat până în ultima seară intervenția poliției (când aceasta s-a autosesizat), iar lipsa unei forme de autoritate, de control, i-a făcut pe oameni să se vadă liberi să facă ceea ce-și doresc, să nu-și controleze acțiunile iresponsabile și violente, fiindcă era improbabil ca cineva să-i oprească. (3) Consumul de substanțe - alcoolul și drogurile sunt prezente la orice festival de muzică, însă lipsa unor controale adecvate a făcut ca traficul de substanțe să fie răspândit la Woodstock și să influențeze comportamentul colectiv. (4) Condițiile de mediu și de organizare - am vorbit despre ele în prima parte a acestui articol: căldura, locația, prețurile și nepăsarea organizatorilor pentru problemele apărute au provocat revoltă printre oamenii care veniseră cu așteptări mari pentru festival, creând o mânie care s-a manifestat prin distrugerile provocate. (5) Trupele din line-up - deși nu atribui vina doar melodiilor rock, totuși comportamentele participanților au fost influențate și de energia și mesajele transmise la concerte. Trupele nu au susținut distrugerile în masă (deși ai putea spune că piesa „Break Stuff” care a fost cântată de Limp Bizkit la festival nu e un exemplu care să-mi susțină afirmația), însă e clar că energia lor a ajuns și la public și a contribuit la acel „foc”, într-un mod în care un line-up de cântăreți de blues sau muzică country n-ar fi făcut-o. (6) Accesul la numeroase surse de foc - să împarți sute de mii de lumânări unei mulțimi deja agitate și violente nu pare o idee bună. Nu cred că e nevoie să explic mai mult.

Toți acești factori au influențat comportamentele mulțimii de la Woodstock ‘99 care, alături de o organizare cel mult mediocră, au făcut festivalul să fie amintit ca un haos muzical. Pentru mine, a devenit un „mic” experiment social care mi-a trezit curiozitatea de a analiza din punct de vedere psihologic un eveniment de astfel de proporții.

Voi ce credeți, Woodstock ‘99, cu același line-up și în acea perioadă, s-ar fi putut întâmpla și fără haos sau era predestinat, la amploarea sa, să aibă toate acele urmări? Eu cred că ar fi fost posibil, însă cu multe îmbunătățiri în organizare. Ah, da, și să nu mai fie împărțite lumânări.

Pentru mai multe informații despre subiect, există un documentar pe Netflix și unul pe HBO Max, însă vă pot recomanda și articolele newyorker.com sau independent.co.uk.