Trauma trans-generațională

Redactor: Mateea Cerchez

Tehnoredactor: Alice Anescu

Grafician: Eduard Bodescu

Vi s-a întâmplat să aveți o stare permanentă de anxietate sau depresie și să vă întrebați mereu „Ce e în neregulă cu mine?”. Alți oameni, poate, văzând în familia lor un tipar (spre exemplu, în relația femininului cu masculinul), s-au gândit că familia lor este blestemată. Răspunsul la aceste gânduri, ce uneori bântuie mintea adolescenților, este: „Nu este nimic anormal”. Nimic nu e greșit cu tine, pentru că tu ești, de fapt, afectat de lucruri care s-au întâmplat cu mult înainte ca tu să te naști.

Aceasta este teoria pe care o prezintă trauma trans-generațională, care mai este numită și trauma inter-generațională sau sindromul strămoșilor. Această teorie, care este din ce în ce mai mult cercetată din punct de vedere științific, se referă la faptul că o trauma ce s-a petrecut acum câteva generații unui membru al familiei, poate fi transmisă, prin diverse modificări ale ADN-ului, către copiii, nepoții sau strănepoții acelei persoane. Pentru a înțelege mai bine acest concept, o să relatez o poveste ce mi se pare că surprinde perfect esența traumei trans-generaționale. De Crăciun, o mamă pregătea porcul pentru a-l pune la cuptor. Fetița sa, văzând că mama ei a tăiat picioarele și capul porcului, a întrebat-o de ce a făcut acest lucru înainte de a pune porcul în tavă. Mama nu a știut ce să îi răspundă, pentru că avea această rețetă de la mama ei. Astfel, s-au dus la bunica fetei și au întrebat-o același lucru, primind însă același răspuns. Abia când au ajuns la străbunică, aceasta le-a dezvăluit faptul că nu era o metodă inovatoare, ci doar nu avusese niciodată loc pentru tot porcul în tavă, iar fiicele doar copiaseră metoda. Desigur că acesta este doar un exemplu pueril și simplist, însă surprinde modul prin care, inconștient, membrii unei familii repetă anumite tipare comportamentale, sau chiar energetice, fără a avea o explicație pentru ele.

Cele mai cunoscute cazuri sunt victimele Holocaustului, ale sclaviei afro-americane, ale războaielor sau ale abuzurilor sexuale. În cadrul unui studiu din 2017 al Universității din Minnesota asupra supraviețuitorilor de la Holocaust, s-a descoperit că, din a 3-a generație a acestora, 35% sufereau de anxietate, 26% aveau episoade majore de depresie, iar 14% erau diagnosticați cu Sindrom Post-traumatic. Aceste boli mentale erau prezente, cu toate că subiecții nu suferiseră la rândul lor evenimente traumatice. Pe lângă transmiterea bolilor mentale sau a unei posibilități de dezvoltare a acestora, este des întâlnită refugierea în adicții de substanțe. Gabor Maté vorbește de acest subiect în cartea sa „Pe tărâmul fantomelor înfometate”, în care prezintă lumea dependențelor, atât din punct de vedere social, cât și medical.

De asemenea, s-a observat faptul că gena în sine a ADN-ului nu se schimbă, însă doar se reduce metilarea ADN-ului (un proces biologic ce controlează modul în care sunt exprimate genele). Astfel, trauma nu schimbă gena, ci doar funcția ei, formându-se un fel de „trigger” ce poate fi declanșat în diverse situații, „activând” bolile mentale precizate mai sus sau chiar schizofrenia.

Filmul Coco, cu toate că pare un film de copii pe tema unei sărbători din Mexic, prezintă de fapt trauma trans-generațională. Miguel, personajul principal, este pasionat de muzică deși familia lui i-a interzis mereu contactul cu acest domeniu. El încearcă să își urmeze pasiunea pe ascuns, neînțelegând niciodată de ce un lucru atât de frumos îi era complet interzis. La un moment dat, se dezvăluie faptul că stră-stră-bunicul său își părăsise familia pentru a-și urma visul de a deveni cântăreț. De atunci, generațiile ce au urmat au privit muzica drept ceva ce destramă familii. Abia după ce, prin lumea morților, Miguel ia contact cu stră-stră-bunicul său, înțelege detaliile uitate ale poveștii, și, odată ce se întoarce în lumea viilor, încearcă să îi refacă imaginea în fața ochilor familiei, dar mai ales a bunicii sale, care suferea cel mai mult din cauza acestei părăsiri. Din film, dar și din povestea de la începutul articolului, putem înțelege faptul că doar o singură persoană, o singură întrebare, poate rupe lanțul unei traume moștenite, însă mai multe generații prezente pot vindeca mult mai mult. Întrebarea „Ce e greșit cu mine?” uneori trebuie să fie „Ce s-a întâmplat în trecut?”, pentru că trauma care nu este transformată, este o traumă transmisă.

Metodele de tratament constau în psihoterapie pentru persoana ce dorește să se opună curentului sau chiar pentru întreaga familie, poate chiar meditații spirituale și, ideal, comunicarea cu membrii familiei și expunerea clară a lucrurilor care au afectat prima persoană. Atunci când este nevoie, se poate prescrie și medicație pentru bolile mentale identificate. Sintagma „Carpe diem” în acest moment nu se aplică, deși multe familii preferă să ascundă totul sub preș și să încurajeze copiii să nu discute cu rudele afectate de trauma inițială.

Personal, consider că toți suntem, mai mult sau mai puțin, victime ale traumei trans-generaționale și încurajez comunicarea cu membrii familiei în privința unor comportamente cărora nu le găsiți cauzele. Cred că a identifica trauma și a decide să nu o perpetuăm este cea mai rapidă metodă de a conduce umanitatea spre o lume aproape utopică, în doar o generație.

Pentru a încheia într-o notă veselă, dacă vreți să priviți filmul Coco cu alți ochi, vă recomand video-ul https://www.youtube.com/watch?v=14RZRbCrGO8 de la Cinema Therapy.