The call of the void

E o zi normală și îți faci micul dejun. Te decizi la o omletă așa că pui tigaia pe foc, ulei și apoi oul bătut. „Pune mâna pe tigaie, vezi cât de fierbinte e”. De unde a venit gândul ăla? Nu e al tău, parcă cineva care îți vrea răul ți-a șoptit așa ceva. Ignori evenimentul și îți continui viața. Peste câteva luni mergi în excursie cu prietenii și, pentru a vedea cea mai frumoasă priveliște din zonă, mergeți până pe vârful muntelui. O voce ciudată iar ți-a invadat mintea și îți spune „Sari! Cum ar fi să sari în gol?”. Cel mai probabil te sperii și începi să te întrebi de ce ai asemenea gânduri când ai o viață atât de frumoasă?

Totul se poate explica foarte ușor. Nu este nimic grav, e un lucru pe care îl trăiește aproape toată lumea. Francezii au fost cei mai curajoși și și-au acceptat aceste gânduri, numind acest fenomen „L’appele du vide”, sau mai bine cunoscut sub numele de „The call of the void” sau HPP (high place phenomenon). Acesta se încadrează în „Gândurile intrusive”, manifestându-se, de exemplu, și prin impulsul de a intra cu mașina într-un copac, a pune mâna în foc sau a te răni cu un cuțit pe care îl ai în mână. În 2012 s-a făcut un studiu pe această temă cu ajutorul a 431 de studenți. Mai mult de jumătate din oamenii care au mărturisit că nu au avut niciodată gânduri sinucigașe au spus că au simțit „The call of the void”, ba imaginându-și ce s-ar întâmpla dacă ar sări dintr-un loc înalt sau chiar simțind impulsul de a sări. Totuși, cei care semnalau mai multe simtome de anxietate, dar mai puține gânduri sinucigașe, păreau să fie mai predispuși să trăiască „The call of the void”. Acum că știi că dacă ai trăit așa ceva nu înseamnă că ai inconștient gânduri de sinucidere, poți să îți pui întrebarea „Cum și de ce apare acest fenomen?”. Creierul, la fel ca noi, este speriat și cumva se derutează singură. Atunci când eșți într-un loc înalt care are totuși o barieră de protecție, ai tendința să faci câțiva pași înapoi pentru a evita orice pericol. În acel moment creierul nu înțelege de ce te-ai îndepărtat, rationalizând faptul că nu există niciun pericol real. Așa apare gândul că nu există alt motiv să faci acei pași înapoi decât dacă inconștient îți doreai să sari. De acolo până la acea voce ce vrea să faci lucruri oribile, e doar un joc eșuat de telefonul fără fir în mintea ta. Filozoful francez Jean-Paul Sartre a prezentat „The call of the void” în cartea lui, „Ființa și neantul” (1943) , că fiind „Un moment al adevărului existențial despre libertatea umană de a decide să trăiască sau să moară“. Mai precis, l-a descris ca un vertij de posibilități. Pe scurt, acel impuls vine doar pentru că ai putea, dacă ai vrea, să o faci; dar tu alegi să rămâi în viață. Mulți îl consideră de fapt un mod de a aprecia viața și de a-ți aminti că vrei să trăiești și că ai puterea să alegi să faci asta.

Sper că am reușit să îi liniștesc pe cei care au experimentat așa ceva sau cei care s-au speriat la începutul articolului, dar aș vrea să ating și o parte puțin mai delicată a subiectului. Oricât de normale sunt aceste impulsuri, trebuie să preciez că în unele cazuri (atunci când sunt persistente și intervin în viața de zi cu zi producând stres sau distrăgând individul din a face anumite activități) pot fi simtome ale OCD-ului (tulburare obsesiv-compulsive). De asemenea, dacă simțiți că acele gânduri sunt mai mult decât „o sperietură” a creierului și vă simțiți într-o stare depresivă sau anxioasă manifestându-se prin deznădăjduire, probleme în concentrare, schimbări bruște de dispoziție sau un sentiment puternic și persistent de singurătate, ar fi cel mai indicat să contactați un terapeut.

Astfel, dată viitoare când aveți astfel de gânduri analizați-le, iar apoi decideți dacă este ceva mai grav sau doar un mod ciudat prin care creierul se bucură de viață.