Testul Rorschach

Redactor: Maya Petcu

Grafician: Serba Ioana Raluca

Cu siguranță ținem cu toții minte acel episod din desenele animate când personajul principal mergea la psiholog și trebuia să răspundă la întrebarea „Ce vezi în această imagine?” în momentul în care îi era pusă în față o imagine cu pete de cerneală. Ei bine, acele imagini reprezintă faimosul test Rorschach, introdus de către psihanalistul elvețian Hermann Rorschach în anul 1921.

Întrebându-se de ce persoanele vedeau de multe ori lucruri diferite în aceleași pete de cerneală, Rorschach a început încă de când era student să le arate unor copii pete de cerneală și să analizeze și să documenteze răspunsurile lor.

După studierea a 300 de pacienți cu probleme mentale și a 100 de subiecți de control, el a scris cartea „Psihodiagnostic”, care va forma baza testului cu pete de cerneală (după testarea a sute de pete de cerneală, el a ales un set de 10 pete pentru diagnosticare), dar a murit în anul următor.

Testul este considerat „proiectiv”, deoarece se consideră că pacientul își va proiecta personalitatea sa reală asupra petelor de cerneală. Modelele sunt ambigue intenționat, entități lipsite de structură. Susținătorii testului consideră că reprezintă o modalitate de sondare a zonelor greu accesibile ale psihicului pacientului sau a subconștientului său.

Chiar dacă interpretarea ar proveni dintr-o parte a psihicului ce exprimă dorințe, de la a avea dorințe și până la acțiuni intenționate este cale lungă. De exemplu, o interpretare poate să sugereze, în mod ambiguu, ca subiectul dorește să întrețină relații sexuale sau romantice cu terapeutul. Dar asta nu înseamnă nici că pacientul deja a avut relații sexuale/romantice cu terapeutul, și nici că pacientul ar fi de acord să întrețină aceste tipuri de relații cu terapeutul dacă i s-ar oferi ocazia.

Testul Rorschach este oarecum problematic. Pentru a fi considerat proiectiv, modelele folosite trebuie să fie, în mod obligatoriu, ambigue și lipsite de structură. Terapeutul nu trebuie să aibă nicio referință despre modele atunci când interpretează răspunsul subiectului, altfel proiectarea terapeutului ar trebui sa fie luată în considerație de către o a treia persoană independentă. Apoi cea de a treia persoană va trebui să apeleze la interpretarea unei a patra persoane și tot așa la infinit. Deci terapeutul trebuie să interpreteze răspunsul pacientului fără a avea referințe asupra materialului interpretat. Este clar că pata de cerneală e deja superfluă. Tot la fel de bine am putea să ne folosim de petele de pe pereți sau de pe covor. Cu alte cuvinte, interpretarea ar trebui analizată ca fiind o poveste sau un vis ce nu face referire la nimic anume. Chiar și așa, în final, terapeutul trebuie să emită o judecată în privința interpretării, să analizeze interpretarea. Dar cine va interpreta interpretarea terapeutului? Alt terapeut? Dar cine o va interpreta și pe a acestuia? ș.a.m.d.

Pentru a evita această problemă logică de a avea standardul standardului, experții folosesc o interpretare standard a interpretărilor. Atât forma cât și conținutul testului sunt standardizate. De exemplu, dacă un pacient e interesat doar de o parte a petei de cerneală înseamnă că are o „personalitate obsesivă”, alt pacient care vede figurile ca fiind jumătate umane și jumătate animale, indică faptul că e alienat, poate chiar în pragul retragerii schizofrenice față de societate.

În final, în ciuda faptului că testul s-a bazat într-o foarte mare măsură pe intuiția psihologilor și a psihoterapeuților, la vremea la care a fost descoperită această metodă de determinare a problemelor unui pacient, ea a oferit cercetătorilor o nouă posibilitate inovatoare de a măsura trăsăturile de personalitate.