Teama de a crește

Redactor: Teodora Neagoe

Tehnoredactor: Sara Oncescu

Fotograf: Ileana Vintilă

Adolescența este o perioadă plină de emoții și evenimente care ne formează drept oamenii adulți ce vom ajunge să fim pentru o mare parte din viața noastră. Unii reușesc să treacă de pragul de maturizare, în timp ce alții mai amână puțin responsabilitățile vieții adulte sau chiar rămân blocați în starea de adolescență târzie, până la o vârstă înaintată. Acest lucru se întâmplă din mai multe motive, fiecare fiind influențat, într-o puternică măsură, de experiențele din copilărie și de pe parcursul tinereții. Teama de a crește se manifestă, astfel, prin presiunea de a ne transforma, într-un timp foarte scurt, din simpli adolescenți în adulți care, se presupune, ar trebui să știe cum să-și gestioneze viața, situația financiară și, în același timp, să studieze și să muncească pentru a se întreține, până profesează oficial; mai pe scurt, cum să nu mai codepindă de părinți/tutorele legal.

Frica de a ne maturiza este una naturală, pe care toată lumea o experimentează, într-o măsură sau alta, și căreia aproape fiecare îi dă, la un moment dat, de cap. Ea poate fi influențată de formarea noastră pe parcursul copilăriei, al adolescenței și de relațiile pe care ajungem să le legăm/din care ne distanțăm cu/de oamenii pe care-i întâlnim pe drum. La început, majoritatea oamenilor nu sunt conștienți că, după viața de copil, de adolescent, urmează o perioadă mai puțin lipsită de griji, astfel că nu se alarmează încă pentru această problemă. Crescând și ajungând în perioada adolescenței, (încă) copilul își ia viața puțin mai în serios, punându-și problema viitorului său și a ce va însemna viața lui după ce se desprinde de sentimentul de siguranță pe care i-l dădeau părinții/tutorele legal. Există, totodată, sentimentul excesiv de frică de creștere, de îmbătrânire chiar, numit gerascofobie. Frica este, în general, o emoție neplăcută, care apare ca răspuns la o sursă de pericol, real sau imaginar, și are componente cognitive, comportamentale și fiziologice.

Pe măsură ce creștem, ajungem cu toții să ne confruntăm cu diverse întrebări legate de viața noastră. Încă de mici, adulții te întreabă: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”, iar tu, copil de 7-8 ani, mic și fără prea multe cunoștințe, te gândești: „Vreau să mă fac doctor(ă)/polițist(ă)/pilot/astronaut/pompier/profesor(oară)” sau, generația mai nouă, „youtuber/vlogger”; mai pe scurt, ce vezi și auzi din viața de zi cu zi sau din mediul online. Cu vârsta, problemele se multiplică: începi să vezi lumea altfel, să ai parte de sentimente noi, pe care nu le-ai mai avut până acum, intervine atracția față de alte persoane, „micile” infatuări de care avem fiecare parte, în diferite feluri, cât și momente care, iarăși, provoacă anumite anxietăți. Apoi, încet, încet, începi să te gândești la viitorul tău, unde vrei să mergi la liceu, ce îți place să studiezi, ce ai vrea să faci după liceu, ce facultate ți s-ar potrivi, câți ani vei studia acolo, dacă meseria pe care o vei alege este una care te-ar putea mulțumi și peste 30 de ani ș.a.m.d.; întrebări care, ce-i drept, te pot seca la un moment dat, dacă nu reușești să le gestionezi pe rând și cu atenție.

Teama de a crește are, așadar, la bază următoarele aspecte: separarea, după cum spuneam înainte, de tutela părinților sau a altor persoane care ne-au oferit un sentiment de stabilitate și siguranță, preferința pentru fantezie ca mecanism de apărare în fața înfruntării realității sau a experiențelor dureroase din copilărie, singurătatea ce vine odată cu independența, responsabilitatea pe care, brusc, o căpătăm ca adulți și anxietatea față de moarte.

Aceste frici se manifestă, pentru fiecare, în etape diferite ale vieții și în moduri variate. În general vorbind, majoritatea oamenilor fac un pas înapoi de la a deveni cu adevărat adulți, pentru a evita trezirea unor emoții de spaimă, atât inconștiente, cât și conștiente, legate de subiectul morții. Cercetările arată, într-adevăr, cum oamenii răspund fricii personale de moarte la un nivel subliminal, totuși modificându-și viețile și alegerile în consecință, de multe ori neconștientizând anxietatea lor față de moarte.

Acestea fiind spuse, realizăm cum frica de a crește ne împiedică să evoluăm și să ne dezvoltăm mai departe în viață. Maturizându-ne doar, putem avea parte de o împăcare sufletească cu cine suntem și cu ceea ce ne face să devenim mai buni, mai liberi și mai sinceri cu noi înșine. Deși, în adolescență, a fi adult poate părea înfricoșător, este important să realizăm că fiecare etapă a vieții noastre vine cu spaimele ei, inclusiv adolescența în sine, iar maturizarea este, până la urmă, procesul prin care ne mărim cunoștințele, perspectivele și obligațiile, prin care ne definim identitatea și cea fără de care nu putem progresa către versiunea noastră cea mai bună. În plus, odată trecuți prin tumultul emoțiilor adolescentine și având o pregătire, ne vom putea descurca mai bine în fața provocărilor vieții ce ne așteaptă.

Procesul de evoluție pe care îl avem odată cu maturizarea noastră este ceea ce ne individualizează, ceea ce ne motivează să ne găsim calea potrivită, iar fără a trece prin el, cu bune și cu rele, riscăm să ratăm oportunități la care poate nici nu visăm pe moment, dar care ne-ar putea determina traseul prin viață. A nu mai fi copil nu e ușor, dar realizarea acestui lucru ne permite să ne bucurăm și mai mult de inocențele și de lucrurile mici pe care le ținem cu noi încă din tinerețe, într-un mod sănătos.