Stiluri de atașament. Teoria atașamentului

Redactor: Anastasia Surugiu

Grafician: Ana Voiculescu

Tehnoredactor: Sara Oncescu

Felul în care ne navigăm emoțiile, precum și modul în care ne gestionăm trăirile și sentimentele joacă un rol crucial în construirea și menținerea relațiilor, fie acestea romantice, de prietenie sau colegiale. Te-ai gândit vreodată la faptul că felul în care ne comportăm și ne raportăm la relații își are, de cele mai multe ori, rădăcina în copilărie? Sunt oare oamenii conștienți de fundamentele pe baza cărora își aleg relațiile, și că de multe ori aceștia tind să formeze conexiuni care sunt menite să le confirme anumite bănuieli despre propria persoană? Din nefericire, nu multe persoane sunt conștiente de aceste convingeri pe care le au, ajungând în relații, făcând aceleași greșeli, însă sperând că poate de data aceasta va fi diferit…poate mai bine.

Ei bine, aceasta este ideea centrală a Teoriei Atașamentului - faptul că, adeseori, convingerile pe care le-am format încă din perioada copilăriei despre noi și viață funcționează ca un filtru prin care interpretăm ceea ce ni se întâmplă în viața actuală. 

Numeroase studii au atestat existența unei legături puternice de tip cauză-efect dintre felul în care diferite persoane interacționau cu părinții acestora în copilărie și felul în care se comportă cu partenerul de viață din prezent, dar și în alte relații. Studiile care au pus bazele Teoriei Atașamentului sunt cele ale cercetătorului britanic James Bowlby. Acesta este cel care a descris, într-un mod extins, conceptul de atașament, caracterizându-l ca fiind „o conexiune psihologică de durată între ființele umane”. Bowlby a dezvoltat această teorie în timp ce studia comportamentul copiilor atunci când aceștia petreceau un anumit timp fără părinții lor. Deoarece bebelușii sunt dependenți de adulți, în special de părinți, pentru îngrijirea nevoilor lor de bază, ei recurg la ceea ce John Bowlby a denumit "comportamente de atașament". Aceste comportamente includ plânsul, căutarea și "agățarea" de unul dintre părinți, având scopul de a preveni separarea sau de a găsi părintele pierdut. Prin urmare, există mai multe tipuri de atașament diferite.

În anii 1970, psihologul Mary Ainsworth a dus mai departe cercetările lui James Bowlby, realizând un experiment cu copii cu vârste între 12 și 18 luni. Aceasta a dorit să evalueze comportamentul acestora cu mamele lor în camera, în situația în care o altă persoană își făcea apariția în cameră, dar și fiind lăsați singuri, iar apoi părintele întorcându-se.

Analizând aceste observații, psihologii au dedus că există patru tipuri distincte de atașament, grupate în două categorii - sigure și nesigure: 

Sigure:

• Atașamentul sigur/securizant (eng: secure)

Nesigure:

• Atașamentul anxios - preocupat (eng: anxious)

• Atașamentul evitant - respingător (eng: avoidant)

• Atașamentul dezorganizat/ ambivalent - temător (eng: disorganized) 

Stilul de atașament securizant este prezent la persoane care pot forma relații sigure și iubitoare, însă își dau seama cu ușurință și pot, de asemenea, să părăsească relațiile care nu le mai sunt benefice. 

Copiii cu atașament sigur manifestă clar iritare atunci când părinții lor se despart de ei și sunt bucuroși în momentul reîntâlnirii. În situații de teamă, acești copii caută alinare și atenție de la părinți, dar pot fi consolați și de către alte persoane adulte. Cu toate acestea, preferă interacțiunea cu părinții lor. Părinții copiilor cu atașament sigur sunt predispuși în a petrece mai mult timp jucându-se cu aceștia, răspund rapid la nevoile lor și sunt receptivi la semnalele pe care le transmit aceștia. De-a lungul timpului, a fost remarcat faptul că majoritatea copiilor cu acest tip de atașament sunt mai empatici, mai puțin agresivi și au un nivel mai ridicat de maturitate în comparație cu copiii cu stiluri de atașament nesigure.

Procentul adulților cu stil de atașament securizant este de aprox. 56%. Aceștia observă lumea din jurul lor cu claritate și sunt siguri pe ei. Se văd într-o lumină pozitivă nu numai pe ei înșiși, ci și pe cei din jurul lor, reușind astfel să formeze relații bazate pe încredere reciprocă. De asemenea, adulții cu acest stil de atașament nu depind de validare externă și nu formează dependență în relație cu partenerii de viață, așa cum este întâlnit în cazul relațiilor nesigure. Se pot baza pe alții, însă fără a dezvolta o dependență nesănătoasă. Acești adulți sunt conștienți de propriile valori, își înțeleg nevoile și fac eforturi constante pentru a le îndeplini. De reținut este că indivizii cu stil de atașament securizant nu consideră că ar trebui să convingă pe nimeni de valoarea lor sau că merită atenție sau afecțiune. 

Stilul de atașament anxios, așa cum reiese și din denumire, este întâlnit în cazul persoanelor care se tem că, la un moment dat, vor fi părăsite de cei pe care îi iubesc, cred că trebuie să-și demonstreze constant valoarea și au nevoie de asigurări constante din partea celor dragi. Conform studiilor, aprox. 19% din adulți sunt caracterizați de acest stil de atașament. 

Copiii cu un stil de atașament anxios simt o nevoie crescută de a se simți doriți, caută un sentiment de siguranță și se agață de părinți.

Persoanele cu stil de atașament anxios sunt foarte atente la comportamentul partenerilor de viață, iar cea mai mică schimbare în intonație, purtare sau alte acțiuni le poate aduce neliniște. Această neliniște activează frica de abandon, ajungând astfel să se agațe și mai puternic de partener. Își formează adesea scenarii negative, dar care nu au o legătură clară cu realitatea, fiind alimentate de fricile acumulate de-a lungul timpului. Aceste persoane sunt deosebit de iubitoare și sensibile, fiind pregătite să facă orice este necesar pentru a-și mulțumi partenerii si a-și arăta dragostea, însă, adesea, din cauza fricilor constante și a problemelor de comunicare, pot ajunge să îndepărteze oamenii. Din nou, vor încerca să se agațe de respectivii oameni, formandu-se astfel un ciclu vicios. Temerea că unii  oameni nu țin destul de mult la ei poate hrăni convingerea că ceilalți sunt speriați de dorința lor de apropiere. 

Stilul de atașament evitant este caracterizat de frica de intimitate, alimentată de lipsa de încredere în oameni și frica că aceștia nu sunt cine par a fi. Aceste persoane se tem să se apropie de alții și să își arate adevăratele valori. 

Copiii cu atașament evitant manifestă tendința de a evita interacțiunile cu părinții lor, în special după o perioadă mai îndelungată de absență. Nevoile acestora nu au fost îndeplinite sau au fost ignorate, urmând ca în viața de adult să dezvolte stilul evitant. Deși nu resping neapărat atenția părinților, ei nu caută activ să intre în contact cu aceștia și nu arată o preferință evidentă între părinte și o persoană străină.

Persoanele adulte caracterizate de stilul de atașament evitant se feresc să investească prea multe sentimente în conexiuni sociale și romantice, având dificultăți în gestionarea relațiilor intime. Acești adulți au dificultăți în a își împărtăși deschis gândurile sau sentimentele cu ceilalți. Însă acest lucru nu înseamnă că nu sunt persoane iubitoare, din contră, sunt capabile de dragoste și afecțiune. Însă, când ceva nu funcționează cum ar trebui în relațiile lor, tind să se panicheze și să se depărteze emoțional, sperând că situația se va rezolva de la sine, fiind adesea întâlnită situația în care aceștia sunt nemulțumiți de parteneri, dacă aceștia nu le pot satisface nevoile și învinuindu-i pentru propria nefericire. În consecință, experimentează obstacole în relațiile personale și resimt suferința în momentele de despărțire. Aceste persoane își prețuiesc independența deosebit de mult. Din această cauză, pentru ei, intimitatea poate fi mai periculoasă decât izolarea, deoarece intimitatea le declanșează fricile și reacțiile de panică și fugă. Astfel, unele studii de specialitate au arătat legătura dintre tipul de atașament evitant și tulburarea narcisistică. Acesta este întâlnit la aprox. 25% din populație. 

Stilul de atașament dezorganizat este caracterizat de dorința de apropiere, însă și a dificultăților în intimitate. Acesta combină particularitățile stilului anxios cu cele ale stilului evitant.

Copiii cu acest stil de atașament prezintă suspiciuni în fața străinilor, se întristează când sunt separați de părinte, dar nici nu se liniștesc atunci când acesta se întoarce. În copilărie, o astfel de persoană avea nevoie de atenția și validarea părinților, pe care nu simțea însă că le primește de fiecare dată. În plus, părinții unei persoane cu stil de atașament ambivalent erau, cel mai probabil, doar parțial disponibili emoțional, lucru care genera confuzie în viața copilului.

Adulții cu acest tip de atașament au nevoie de validarea, aprecierea, atenția, iubirea partenerului, vor să iubească și să fie iubiți (caracteristică specifică atașamentului anxios), însă, cu toate acestea, evită să-și manifeste vulnerabilitatea, să se implice în relații bazate pe intimitate emoțională (trăsătură întâlnită la stilul de atașament evitant). Adulții cu un stil de atașament dezorganizat manifestă o reticență în a se apropia de ceilalți și se preocupă că partenerul lor nu va răspunde în mod corespunzător. În aceste situații, relațiile devin reci, iar partenerii se distanțează. Adulții cu atașament ambivalent tind să dezvolte legături intense cu persoane care nu sunt potrivite pentru ei, experimentând des dezamăgiri și simțindu-se constant nesatisfăcuți cu ceea ce au.

Astfel, este deosebit de important ca oamenii să știe ce tip de atașament îi caracterizează, reușind în acest fel să se adapteze atât propriilor nevoi, cât și nevoilor celor din jur. Diferite evenimente pot schimba abordarea oamenilor asupra problemelor din viața lor, așa că este important de reținut și că stilurile de atașament se pot modifica și modela.