Sindromul Romeo și Julieta

Redactor: Ana Negrilă

Tehnoredactor: Teodora Botin

Grafician: Andreea Negulescu

După cum bine știm, Romeo Montague și Julieta Capulet au fost personajele nefericite ale lui Shakespeare, a căror dragoste a fost condamnată din cauza vrajbei dintre familiile lor. Sfidând toate încercările părintești de a-i ține departe unul de altul, adolescenții și-au câștigat unirea pe veci prin actul lor tragic de dublă sinucidere, o afirmare finală a liberei voințe.

Intensitatea sentimentelor și acțiunilor celor doi îndrăgostiți a fost întotdeauna un izvor de uimire și nedumerire pentru cei care au văzut piesa. Însă cum s-a putut dezvolta un asemenea devotament nemăsurat, atât de repede, într-un cuplu așa de tânăr?

Un romantic incurabil ar putea sugera că a fost vorba de o dragoste sinceră, pură, menită să se întâmple. Un sociolog însă, ar putea sublinia rolul imixtiunii părinților și a rezistenței psihologice pe care ea o poate produce. Cel mai probabil că pasiunea dintre Romeo și Julieta n-a fost la început atât de arzătoare încât să treacă peste barierele solide ridicate de familie. Poate că ea a fost înfierbântată la maxim tocmai prin ridicarea acestor bariere. S-ar fi putut întâmpla ca devoțiunea înflăcărată a tinerilor, lăsați în voia lor, să nu fie mai mult decât o licărire de dragoste de licean.

Ca să putem înțelege mai bine, în 1974, Donald Dutton şi Arthur Aron au dezvoltat teoria atribuirii eronate a emoţiilor. Teoria sugerează că nu întotdeauna ceea ce noi credem că ne provoacă o emoţie puternică este într-adevăr sursa reală a acesteia. Pentru a arăta asta, cei doi autori au recurs la un experiment foarte interesant. Subiecţii aleşi au fost bărbaţi tineri care trebuiau să traverseze o punte mobilă, lungă de 150 metri, la o înălţime considerabilă deasupra unui râu. La capătul podului, o tânără atrăgătoare le lua un scurt interviu, le mulţumea pentru participare şi le lăsa numărul ei de telefon pentru eventualele întrebări.

Respectiva a făcut acest lucru în două feluri diferite: jumătate dintre bărbaţi au fost intervievaţi imediat ce au încheiat traversarea, iar cealaltă jumătate după o perioadă care să le permită să scape de emoţiile traversării. În zilele următoare, s-au aşteptat telefoanele tinerilor. Dintre cei care au fost intervievaţi imediat după traversare, au sunat peste 60%, în timp ce dintre ceilalţi, cărora li s-a lăsat timp să-şi tragă sufletul, doar 30%.

Ce concluzie au tras din acest fapt autorii studiului? Că o parte din subiecţi au confundat excitaţia nervoasă provocată de traversarea unei podişti cu excitaţia sexuală “datorată” tinerei seducătoare.

Astfel, “Sindromul Romeo şi Julieta“ are la bază aceeaşi teorie, atracţia dintre cei doi fiind atât de puternică nu pentru că eroii lui Shakespeare erau frumoşi, carismatici sau puri, ci pentru că le era interzis să fie împreună. Aşadar, se iubeau, dar din raţiuni greşite, forţa care îi împingea unul către altul fiind nu dragostea, ci dorinţa de a încălca reguli şi restricţii. Este şi acesta un concept al psihologiei, numit reactanţă psihologică. Ce s-ar fi întâmplat cu acest cuplu dacă familiile lor le-ar fi permis să fie împreună? Ar fi trist să credem că, dacă ar fi fost posibil să fie unul lângă celălalt, iubirea lor şi-ar fi pierdut din strălucire. Credeţi, însă, că ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?

Ca să găsim un răspuns, măcar aproximativ, putem să ne uităm la relaţiile care se construiesc după acest model, adică din dorinţa de a încălca limitările. Relaţiile adulterine sunt un exemplu bun în acest sens, fiind trăite mereu cu pasiune, cu intensitate, cu dor şi cu dorinţa puternică a celor doi de a fi împreună. Totuşi, caracterul înşelător al acestor trăiri se face cunoscut imediat ce relaţia iese la lumina zilei.

Așadar, de multe ori, liantul acestui tip de relaţie nu este iubirea, ci interdicţia, iar când aceasta dispare, relaţia începe să se destrame sau, mai bine zis, încep să se vadă ochiurile din ţesătură.