Sindromul Mowgli - Influența mediului în dezvoltarea psihică

Redactor: Kacic Diana

Tehnoredactor: Teodora Roșca

Grafician: Daria Desagă

Mowgli este protagonistul romanului „Cartea Junglei” de Rudyard Kipling, copilul sau mai bine zis, „puiul de om”, după cum este descris în carte, care este crescut de lupi și care își petrece aproape toată viața în junglă. Aventurile sale sunt bine cunoscute, însă ce legătură are Mowgli cu psihologia? Personajul reprezintă tipologia copilului „sălbatic”, un copil care a trăit izolat de contactul uman de la o vârstă foarte fragedă, cu puțină sau nicio experiență în îngrijire, comportament social sau limbaj. Deși sindromul Mowgli nu este recunoscut ca o maladie psihologică sau fiziologică, este o modalitate ușoară de a prezenta relația dintre mediu și rolul acestuia în dezvoltarea psihică.

Copiii sălbatici sunt cei care au suferit traume severe înainte de a fi abandonați sau de a fugi de acasă. Asocierea cu Mowgli se face în momentul în care mai mulți copii dispăruți sunt găsiți în compania animalelor. Copiii sunt descriși ca având un comportament similar unui animal, acestea fiind rezultatul lipsei perioadei critice pentru dezvoltarea neurologică. Există mai multe documentări jurnalistice despre copiii crescuți de lupi, câini, primate etc., însă subiectul este supus scepticismului întrucât ideea de a fi crescut de un animal ține de fantastic și mitologic încă din Antichitate, cea mai celebră legendă fiind probabil cea a lui Romulus și Remus.

Totuși, s-a constatat că mediul în care te naști și în care ești crescut are o mare importanță asupra dezvoltării tale, dar și asupra minții și chiar și a talentului. Începând din copilărie, un mediu familial problematic poate perturba sistemul de răspuns la stres al creierului, poate reduce calitatea îngrijirii pe care o primește un copil și poate interveni în dezvoltarea sănătoasă a acestuia. În primii trei ani ai copiilor, dacă nu au un mediu favorabil acasă, se pot confrunta cu mai multe probleme de dezvoltare, precum: probleme de comportament, deficite în pregătirea școlară, agresivitate, anxietate și depresie, dezvoltarea cognitivă afectată la vârsta de trei ani și dezvoltarea mai slabă a limbajului până la vârsta de trei ani.

Un caz extrem al abuzului și al izolării sociale încă din primii ani de viață este Genie. La aproximativ 20 de luni, tatăl fetei a încuiat-o într-o cameră unde era legată într-un pătuț cu brațele și picioarele imobilizate. El a interzis orice interacțiune cu ea, nu i-a oferit aproape niciun fel de stimulare și a lăsat-o suferind de malnutriție. Această izolare a însemnat ca ea să nu fie expusă vorbirii și, ca urmare, ea nu a dobândit limbajul în timpul copilăriei. A fost descoperită de autorități în anul 1970 la vârsta de 13 ani și 7 luni. Din acel moment, Genie a devenit centrul atenției pentru numeroși psihologi, lingviști și alți oameni de știință. După ce au realizat că fata nu a învățat încă limba, lingviștii au văzut-o ca pe o oportunitate de a obține o perspectivă suplimentară asupra proceselor care controlează abilitățile de achiziție a limbajului și de a testa teorii și ipoteze care identifică perioadele critice în care oamenii învață să înțeleagă și să folosească limbajul.

De-a lungul timpului în care oamenii de știință au studiat-o, Genie a făcut progrese majore în dezvoltarea sa mentală și psihologică. În câteva luni, ea a dezvoltat abilități excepționale de comunicare nonverbală și a învățat treptat unele abilități sociale de bază, însă la sfârșitul studiului lor de caz, ea încă mai prezenta multe trăsături comportamentale caracteristice unei persoane izolate social. De asemenea, ea a continuat să învețe și să folosească noi abilități lingvistice de-a lungul timpului în care au testat-o, dar în cele din urmă a rămas incapabilă să fie fluentă într-o limbă. La începutul lui ianuarie 1978, mama lui Genie a interzis brusc toate observațiile științifice și testarea lui Genie. De atunci se știu puține despre circumstanțele ei. Locația ei actuală este incertă, deși din 2016 se crede că trăiește în grija statului California. Mulți oameni de știință au comparat-o pe Genie cu Victor din Aveyron, un copil francez din secolul al XIX-lea, care a fost, de asemenea, un studiu de caz în dezvoltarea psihologică întârziată și achiziția târzie a limbajului, fiind probabil cel mai celebru „copil sălbatic”.

În celălalt capăt al dezvoltării psihice, tot în anul 1970, un profesor de șah din Ungaria, Laszlo Polgár, împreună cu soția sa, Klara, care era profesoară de limbi străine, și-au început experimentul în care susțineau ideea că un geniu nu este născut, ci este educat și antrenat. Astfel, le-au învățat pe cele trei fiice ale lor, Susan, Sofia și Judit, șah.

Familia locuia într-un apartament modest în care sufrageria era plină cu cărți de șah, trofee și table. Schițele ce ilustrau înregistrări ale jocurilor anterioare pentru o „plăcere analitică nesfârșită” ocupau un întreg perete. Polgár a început să o învețe pe fiica sa cea mare, Susan, să joace șah la vârsta de patru ani. Șase luni mai târziu, Susan a intrat într-un club de șah din Budapesta care era aglomerat de bărbați în vârstă și a început să-i învingă pe jucătorii veterani. La scurt timp după aceea, ea a dominat turneul pentru fete sub 11 ani din oraș, cu un scor perfect. Judit a reușit să-și învingă tatăl la șah când avea doar cinci ani. „Pentru mine, învățarea șahului a fost firească; cu surorile mele în jurul meu, am vrut să joc”, a spus Judit în 2008 într-un interviu cu Financial Times. Toate cele trei surori Polgár au devenit maestre ale șahului dovedind că ipoteza tatălui lor era corectă: „în mediul potrivit orice copil poate fi un geniu.”

Destinele lui Genie și ale surorilor Polgár se diferențiază doar prin circumstanțele nașterii și creșterii lor. „Natura ne aseamănă, educația ne deosebește,” spunea Confucius. Dacă mediul în care s-ar fi dezvoltat Genie ar fi fost diferit poate că și ea ar fi putut deveni un geniu.