Sindromul Impostorului

„Hei, tu, ce cauți aici doar știi că nu e locul tău, tu chiar crezi că ești destul de bun?” cam așa sună vocea interioară a unei persoane care se confruntă cu acest sindrom și care niciodată nu se simte demn pentru propriile realizări, fiind acaparată de gânduri autonome. Se percep ca fiind niște oameni falși și prefăcuți, ca și cum i-ar fi păcălit pe alții să îi considere inteligenți, capabili sau demni de admirat, așteptându-se să fie „deconspirați” cât de curând, fapt ce le cauzează mult stres, anxietate și îndoieli de sine. Paradoxal este faptul că în special fix cei mai de succes oameni care au la activ realizări cu adevărat considerabile cred despre ei că nu-și merită reușitele. Spre exemplu, Albert Einstein a trecut prin ceva asemănător: s-a descris drept un escroc involuntar a cărui muncă era nedemnă de a primi atâta atenție. Acum gândiți-vă cum poate cineva ca Albert Einstein geniul secolului 19 și poate unul dintre cel mai valoros al tuturor timpurilor să-și denigreze succesul și să vorbească despre el ca un simplu om. De aceea voi încercă să redau cu acuratețe ce se află în mintea unui „impostor”.

De ce nu putem mulți dintre noi să scăpăm de sentimentul că nu ne merităm succesul sau că ideile și aptitudinile noastre nu sunt demne de atenția celorlalți? Asta a fost și întrebarea pe care și-a pus-o Dr. Pauline Clance care a descris pentru prima dată această afecțiune. Ca și caracteristici ale sindromului impostorului, Dr. Clance vorbește despre șase dintre acestea.

Primul descrie cercul vicios al „impostorului” care pare nesfârșit și mereu gata să spulbere orice urmă de încredere de sine, întărind convingerea că succesele nu se datorează propriilor calități. Acest ciclu începe atunci când persoana are de îndeplinit o sarcină. Din pricina anxietății și a temerii de eșec, persoana fie începe imediat să lucreze și depune mai mult efort decât este necesar, fie amână realizarea ei pentru ca mai apoi să lucreze din greu pentru a o duce la bun sfârșit. După finalizarea sarcinii, apare un sentiment de bucurie și de eliberare, însă care nu va dura mult. În ciuda laudelor primite, impostorul nu consideră că succesul este datorat abilităților sale, ci fie muncii în exces, cum este cazul în prima situația, fie norocului, cum este cazul în cea de-a doua situație. Îndoiala și anxietatea apar din nou, amplificându-se odată cu apropierea unei noi sarcini, deoarece impostorul nu are încredere că poate să obțină din nou acel succes, ținând cont de faptul că, în percepția sa, succesul nu i se datorează personal. Astfel, ciclul se repetă. Dr. Clance observă din studiile ei clinice o anumită nevoie de a fi cel mai bun probabil în acest fel dispare orice termen de comparație, dar de fapt mereu apar lucruri la care alții sunt mai buni, în final această nevoie e urmată de amăgire, iar atunci când alții au rezultate mai bune decât ale lor, concluzionează că de fapt sunt proști și nici nu sunt atât de talentați, doar pentru că nu au fost pe primul loc. Se remarcă totuși si frica de eșec împreună cu vinovăția legată de succes, acest lucru dovedind că indiferent de rezultatul obținut impostorul încă nu crede în propriile abilități. Și în final negarea propriei competențe și ignorarea aprecierilor, impostorii atribuie succesul unor factori externi într-o mai mare măsură decât ceilalți oameni. Nu iau în seamă feedback-urile pozitive sau dovezile care le demonstrează succesul, ci, dimpotrivă, se focalizează pe aspectele pentru care ei consideră că nu merită să fie lăudați, căutând argumente prin care să le demonstreze altora acest lucru.

Dacă am clarificat ce presupune acest fenomen psihologic, de menționat ar fi cum apare și care sunt factorii influențatori. Mediul și relațiile familiale, felul în care am fost crescuți – lipsa de sprijin și comunicare, control exagerat, hiperprotejare, furie și conflicte, lipsa de validare a realizărilor, lipsa încurajării, valori familiale precum obținerea succesului prin competiție, maniera în care am fost învățați să ne raportăm la succes și la eșec, trăsături de personalitate precum perfecționismul - toți acești factori contribuie la dezvoltarea sindromului impostorului.

Raportându-ne la metode de combatere, cel puțin până acum, cea mai uşoară metodă de a combate sindromul impostorului e să vorbești despre el. Mulți oameni care suferă de sindromul impostorului se tem că dacă întreabă despre performanțele lor, temerile lor se vor confirma. Şi chiar atunci când primesc un răspuns bun, de obicei nu ajută la atenuarea sentimentului de impostură. Dar de cealaltă parte, cunoașterea că un consultant sau un mentor a experimentat sentimentul de impostură poate ajuta în eliminarea sentimentului. La fel și în cazul colegilor. Chiar și aflarea că există un termen pentru acest sentiment poate fi o eliberare minunată. Odată ce cunoști fenomenul, poți combate propriul tău sindrom al impostorului prin colecționarea și reamintirea reacțiilor pozitive. Un om de știință ce dădea vina pe el pentru problemele din laboratorul său a început să analizeze cauzele de fiecare dată când ceva mergea rău. Apoi a realizat că majoritatea problemelor erau cauzate de defecțiuni ale echipamentelor și și-a recunoscut propria competență.

Poate nu vom putea înlătura complet niciodată aceste sentimente, dar putem avea conversații deschise despre provocările academice sau profesionale. Odată cu creșterea conștientizării frecvenței crescute a acestor experiențe, poate ne vom simți mai liberi să fim sinceri în legătură cu sentimentele noastre și să ne crească încrederea în câteva adevăruri simple: ești talentat, ești capabil și locul tău e aici.