Reprimarea emoțiilor

Redactor: Teodora Neagoe

Tehnoredactor: Amalia Căzănaru

Grafician: Teodora Andrei

„Sunt bine”. Răspunsul tipic atunci când ne întreabă cineva despre starea noastră de spirit. În majoritatea cazurilor, este posibil ca nimic interesant să se fi întâmplat, și, într-adevăr, să fim bine. Însă, există situații în viața noastră pe care le ascundem, pe care încercăm chiar să le negăm sau să le ignorăm, reprimându-le. Astfel, tindem să-i mințim pe cei din jur, ajungând, de fapt, să ne înșelăm pe noi înșine.

Reprimarea emoțiilor este văzută, de cele mai multe ori, drept o strategie de coping, bazată pe evitarea, suprimarea la nivel conștient (prin uitare), a tuturor gândurilor, impulsurilor, comportamentelor pe care le considerăm a fi de neacceptat, neplăcute. Reprimarea nu trebuie confundată cu refularea. Această confuzie se trage din traducerea din engleză a cuvântului „repression”, pe care James Strachey, la sfatul lui Sigmund Freud, l-a asimilat conceptului de refulare. Refularea respectă definiția reprimării, diferența majoră fiind că procesul are loc la nivel inconștient, unde sunt împinse pulsiuni, dorințe neacceptate, respinse în starea de veghe (imaginația involuntară/ pasivă lucrează în visul din timpul nopții, când unele dintre vise reprezintă o formă deghizată de satisfacere a acestor dorințe). Spre deosebire de negare, proiecție, regresie, disociere etc., reprimarea psihologică poate fi considerată un mecanism mai matur de apărare a trăirilor afective, având un rol adaptativ, aspect susținut de psihiatrul american George E. Vaillant în „Mecanismele de apărare ale Eului: Ghid pentru clinicieni și cercetători” (1992).

În volumul „101 apărări. Cum se autoprotejează mintea”, ca o introducere în semnificația motivelor pentru care nu alegem să ne conectăm cu emoțiile trăite, psihologul Jerome S. Blackman spune că „mecanismele de apărare se referă la modul în care mintea împiedică accesul în conştiinţă al sentimentelor. Mintea omului are o capacitate uimitoare de a inventa mecanisme care să îl protejeze de conştientizarea emoţiilor neplăcute. Aceste mecanisme sunt adesea mascate şi operează fără ca individul să le conştientizeze”. Printre acestea, reprimarea are scopul de a evita conflictele, numeroși pacienți în terapie afirmând că „nu vor să discute despre un anumit aspect” ce le provoacă durere sau jenă, folosirea acestui mod de apărare putând fi, în diferite situații, chiar încurajat de către terapeut, mai ales în cadrul terapiei suportive. În psihoterapia dinamică, însă, tendințele de reprimare ar trebui atent interpretate de către terapeut.

Pentru a veni mai aproape de situații concrete, din viața de zi cu zi, este de menționat cum fiecare dintre noi și-a reprimat, la un moment dat, emoțiile, poate fără să realizeze sau să-și pună întrebarea de ce. Fie că am ales să nu fim influențați de un eveniment trist pentru a nu ne afecta profund starea de spirit, fie că am ales să ne evităm adevăratele sentimente în legătură cu ceva sau cineva anume, aceste situații sunt atât de des întâlnite, încât putem ajunge să ne creăm o obișnuință în a nu fi în contact direct cu emoțiile și trăirile noastre adevărate, acest lucru ajungând a ne afecta mai ales în cazurile unor trăiri afective puternice. Printre efectele modului în care aceste emoții sunt reprimate, precum tensiunile fizice, consumul de energie, depresia, anxietatea etc., poate apărea și stresul.

Psihologii americani Richard Lazarus și Susan Folkman au definit stresul, în studiul lor asupra sa și al mecanismelor de apărare, ca fiind un „efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depăşesc resursele personale” (1984) (teoria cognitivă a stresului). În funcție de profunzimea și intensitatea emoțiilor, cât și de durata, de trăinicia lor, reprimarea poate avea repercusiuni semnificative, stresul fiind una dintre ele, odată ce ajungem să-l impregnăm în viața noastră.

În psihologia personalității, Carl Gustav Jung aduce în vedere Umbra persoanelor, acea parte întunecată ce înglobează părțile reprimate ale personalității, calitățile considerate negative, dar și anumite trăsături sufletești netrăite, inhibate, ea fiind un complex configurat în inconștientul personal, odată cu structurarea Personei, la nivelul conștiinței. Ceea ce se întâmplă este că Persona, respectiv masca pe care o arătăm celor din jur, se dezvoltă pe măsură ce Eul trebuie să se adapteze lumii exterioare, iar acele însușiri apreciate ca fiind indezirabile sunt trimise în Umbră. De reținut este că ea reprezintă un alter-ego, contra-identitatea noastră, conținuturile ei fiind proiectate asupra lucrurilor din lumea exterioară.

În final, este important de asimilat faptul că reprimarea emoțiilor, mai ales a celor intense, practicată pe un termen îndelungat, de cele mai multe ori, ne poate răni mai mult decât proteja, necesare în acest proces fiind reglarea emoțiilor, autocontrolul și înțelegerea propriilor sentimente, fără a ne condamna pentru vulnerabilitatea noastră. Așa că, data viitoare, fii sincer. E în regulă să nu fii în regulă. Nicio emoție nu e permanentă. Furia și tristețea, la fel ca bucuria, vin și pleacă. Pentru a le lăsa cu adevărat să plece din noi, trebuie să le lăsăm să facă un popas, să învățăm a ni le trăi.

„Sincer, azi nu mă simt prea bine”.