Relația cu părinții în adolescență și nevoia de rebeliune

Redactor: Laura Ionașcu

Grafician: Maria Dumitrescu

Înainte să încep, vreau doar să vă spun că am încercat să fac în așa fel încât să nu percepeți acest articol ca eu spunându-vă ceva de genul: „Hei adolescenți, știați că în perioada asta vă certați cu părinții voștri?”. Când vine vorba despre conflictele cu părinții, ne este foarte la îndemână să spunem că pur și simplu se întâmplă deoarece nu ne mai înțelegem între noi, sau că vrem lucruri diferite, însă e puțin mai complex decât atât.

Având în vedere că adolescența este o perioadă marcată de schimbări cognitive și hormonale, tindem să încercăm să devenim independenți, dar începem și să vedem anumite lucruri care erau sub „jurisdicția” părinților ca fiind acum alegeri care țin doar de noi. Conflictele cu părinții, totuși, oricât de neplăcute ar fi pe moment, pot fi o cale către negocierea unor schimbări raționale care să fie aplicate în familie. Într-un scenariu ideal, cât timp ambele părți sunt receptive la sentimentele și nevoile celeilalte, aceste „certuri” pot îmbunătăți, de fapt, relația adolescent-părinte. Inițial, în timpul copilăriei și pre-adolescenței, părinții dețineau mai multă informație și putere socială. Totuși, în timpul adolescenței, relația se îndreaptă spre una în care nu mai există o discrepanță cognitivă și socială atât de mare, o relație în care părintele nu mai este singurul suport emoțional și social.

De multe ori, conflictele pot apărea și din cauza faptului că părinții resimt o separare fizică și emoțională cu adolescenții. Însă, odată cu obținerea treptată a maturității emoționale, relațiile noastre cu prietenii devin mai profunde și au un grad mai mare de implicare emoțională decât în copilărie. Dezvoltările cognitive ne fac mai înțelegători și empatici, putând astfel să ne oferim suport emoțional între noi, dar și sfaturi în acord cu nevoile noastre. Astfel, cum familia nu mai este singura sursă de suport, timpul nostru nu mai este dedicat în totalitate lor, ceea ce nu înseamnă că negăm tot ce înseamnă părinții noștri. Poate apărea și pentru adolescenți sentimentul de distanțare emoțională și că nu mai pot să vorbească cu părinții așa cum o făceau în trecut, dar asta se bazează pe disponibilitatea emoțională, receptivitatea și înțelegerea ambelor părți.

Dacă vreți să dați vina pe ceva atunci când vă auziți părinții că vorbesc despre „caracteristica nevoie de rebeliune a adolescenților”, dați vina pe cortexul prefrontal. Localizat în spatele frunții, se ocupă cu hotărârile pe care le luăm, înțelegerea urmărilor acțiunilor și impulsurilor noastre, dar și controlul emoțiilor. Din nefericire pentru toată lumea, acesta ajunge la maturitate pe la 25 de ani. Când cineva este surprins de cât de mult nu ne descurcăm să luăm decizii bune, putem doar să dăm vina pe cortexul prefrontal! Totuși, „norocul” nostru nu se oprește aici. Regiunea din creier responsabilă cu recompensele și răspunsul la plăcere este foarte bine dezvoltată, așa că avem toate condițiile necesare să ne asumăm riscuri fără să luăm în considerare consecințele!...

În adolescență, nevoia de independență apare mai devreme decât autoreglementările și învățarea autocontrolului și limitelor. De cele mai multe ori, intenția părintelui de a își ajuta copiii să găsească un echilibru între dorințele și nevoile lor intră în antiteză directă cu ignorarea restricțiilor și negarea autorității de către adolescenți. În ciuda tendinței să credem că aceste tipuri de comportament nu au nicio cauză și, de fapt, nu facem ce ne spun părinții doar de dragul de a nu-i asculta, ele nu sunt chiar așa. Negăm autoritatea părinților dintr-o nevoie psihologică de a deveni independenți, dar și de a testa limitele, pentru a vedea cum putem să ne comportăm în societate: ce este acceptat și ce nu.

Chiar dacă aceste conflicte cu părinții pot îmbunătăți relația, ce e prea mult strică. Certurile repetate pot duce la un nivel mai scăzut de încredere în sine, probleme de adaptare socială și abuz de substanțe. Fiind un cerc vicios, toate aceste efecte pot duce la și mai multe conflicte. Părinții pot să întâmpine probleme când adolescenții se apropie de vârsta de 18 ani, fiindu-le greu să se obișnuiască cu ideea că trebuie să înceapă treptat să își lase copilul să învețe pe cont propiu și să devină independent, simțind uneori că „îl pierd”. Din nevoia de detașare de „restricțiile” familiale, avem tendința să ignorăm acest aspect. Ajungem într-un punct în care, biologic vorbind, suntem adulți, dar nu avem voie sau capacitatea să facem multe lucruri care țin de această lume a adulților.

Pentru a evita aceste conflicte care într-adevăr nu sunt prea plăcute, atât părinții cât și adolescenții pot avea tendința să nu comunice, să nu spună ce simt cu adevărat. Cheia însă este negocierea rațională. Nu putem să rezolvăm o problemă dacă nu recunoaștem în primul rând că acea problemă există. Cu explicații și argumente de ambele părți, dar și exprimarea sentimentelor, o „ceartă” eficientă poate duce la o înțelegere mai bună a celeilalte persoane și diminuarea restricțiilor. Pe scurt, conflictele cu părinții sunt inevitabile, dar nu sunt nefolositoare. Așa că spune-i frumos că ai vrea să nu mai fi nevoit să vii la ora 19 acasă și peste vreo oră și câteva țipete opționale e posibil să obții ce vrei... Totul se bazează pe comunicare și înțelegere reciprocă, dar compromisurile trebuie să fie de ambele părți.