.jpeg)
Redactor: Maria Sîrbu
Tehnoredactor: Teodora Neagoe
Grafician: Daria Desaga
Când ne naștem, se spune că devenim parte a acestei lumi. Noi îi aparținem ei și ea ne aparține nouă. Totuși, de ce o legătură care pare să ne unească atât de strâns ne permite să ne sustragem din acest univers pentru a descoperi un altul nepătruns? Ce ne face să renunțăm la o descoperire cât mai cuprinzătoare a realității în fața imaginației?
Aceste întrebări nu caută un răspuns imediat, ci se transpun într-un adevăr parcurs de toți, dar omis de majoritatea: care este motivul pentru care o lume supradimensionată ca cea în care trăiește un copil nu îi stârnește același interes ca lumea fantastică a poveștilor? Poveștile de dinainte de culcare sunt prima noastră „scăpare”, prima noastră rupere de locul căruia îi aparținem. Ele ne stârnesc imaginația. Propria minte va începe să clădească. Din acest moment, zidul nu va mai avea doar cărămizi de o singură natură, ci va fi o fuziune de forme diferite care reușesc să se îmbine, construindu-ne propria lume. Noi nu suntem nici de o parte, nici de alta a peretelui. Noi suntem Ana lui Manole: pentru ca zidul să nu se dărâme, pentru ca întreaga noastră lume să nu se destrame, ne clădim pe noi înșine în el. Realitatea și imaginația noastră nu există fără noi. Construirea zidului nu reprezintă un act de sabotaj al sinelui, o periclitare a propriei existențe, ci o recunoaștere a apartenenței. Ce nu se observă sunt schițele acestei construcții. Cărămizile nu sunt așezate alandala, ci după un plan interior pe care, poate nici chiar cel vizat, „arhitectul”, nu-l cunoaște pe deplin. Lumea pe care încercăm s-o plămădim în jurul nostru este o reflexie (de o acuratețe relativă) a celei ascunse în noi înșine.
Nu numai că punem atât de mult din noi în lucrurile de această natură, dar începem să devenim parte componentă a lor. Există o fuziune între om și aceste entități, dar nu este una deplină, permițând păstrarea unei individualități. Aceasta are natura unui amestec cromatic: irizațiile fiecărui membru component sunt vizibile, fiecare nuanță se întretaie cu cealaltă, născând o nouă culoare. Rezultatul nu este unul omogen, o combinație cromatică perfectă cu care să ne conturăm viziunea. Fiecare dâră a culorilor ce o formează este vizibilă, și asta nu pentru că viața este tulbure, neuniformă, atât de stângace, ci pentru că întotdeauna există posibilitatea unei noi îmbinări, culoarea obținută putând căpăta diferite nuanțe.
Ideea de realitate este, poate, și mai personală decât ideea de imaginație. Cea din urmă se cuibărește în mintea noastră, ne permite să umplem (chiar dacă iluzoriu) golurile pe care le resimțim. Este maniera noastră de a scăpa de ceea ce ne înconjoară, de a remodela universul. Fantezia ne dă o senzație de siguranță, de control, deoarece ne aparține în exclusivitate nouă. Parcurgând astfel de gânduri, nu lăsăm urme, nu simțim că avem de dat cuiva explicații despre natura existenței unor idei sau viziuni. În imaginație, „pentru că…”-ul nu vine drept un răspuns la un „de ce”, ci este de sine stătător: lucrurile sunt cum sunt pentru că așa le facem noi să fie. De aceea, ea ne dă senzația de libertate: ne izbăvește de constrângerile sociale. Imaginația e redusă greșit la statutul de unealtă de a scorni povești sau de a spune aberații la nesfârșit. Imaginația e dovada că există și un altfel, și un altcumva. Invocarea ei nu e un semn al neasumării realității, al lașității, ci e o dovadă de acceptare a faptului că, deși fizic nu poți parcurge mai mult, spiritual și mental ai această libertate.
Realitatea e pânza în ale cărei ochiuri se găsește imaginația. De multe ori, ea capătă o natură restrictivă: lucrurile sunt cum sunt pentru că așa sunt ele. La o primă vedere, pare că nu are nimic din intimitatea imaginației, nimic din acel ceva profund al nostru. De ce? Pentru că am fost învățați să credem faptul că ideea de realitate este restricționată doar la conturul lucrurilor care ne înconjoară. Ea este ceea ce „împărțim” cu ceilalți, un adevăr comun. Cred că oamenii au fost prea preocupați să descopere limitele realității, în loc să-i afle paleta enormă de posibilități pe care le-o oferă.
Realitatea este o componentă dublă a vieții: formează atât cupola sub care se strâng oamenii, dar reușește și să ne căptușească pe fiecare în parte, la interior. Fiecare om are două realități, una exterioară și una interioară, amândouă tinzând să o formeze împreună pe cea personală. Aceasta se fuzionează cu realitățile celor din jur și astfel ia naștere acea realitate generală, la a cărei existență reducem mereu cuvântul în sine. Ce vreau să spun, de fapt, este că realitatea nu e doar un termen general valabil, ci că are o mulțime de valențe, de forme.
Poate sună ca o aberație ideea de realitate interioară, poate pare că nu e decât o formă a imaginației cu un alt nume. Ei bine, nu. Aceasta reprezintă acele adevăruri intime, acele lucruri care sunt atât de bine înrădăcinate în viețile noastre, dar pe care vrem să le ținem departe de ochii lumii. Sau, uneori, chiar și de ochii noștri. Este o realitate care, înainte să prindă contur, capătă un înțeles pentru noi. În ea, gândurile devin anonime și paradoxul un firesc; ceea ce ne trece prin minte și percepem cu claritate am vrea să aibă nuanțe difuze, pentru ca înțelesul să nu fie unul evident, iar ceea ce e nedefinit încă ne apasă prin imposibilitatea de a-l putea înfrunta sub o oarecare formă. Această realitate internă este atât o confruntare a sinelui cu el însuși, cât și o reacție de răspuns la cea externă. Oare e cineva care nu a resimțit vreodată teama de a spune ce simte, căci, dacă nimeni nu ar ști natura trăirii, atunci ar părea că ea nu se concretizează și, deci, că nu există? Neîmpărtășind anumite lucruri, oamenii simt că încă mai există fărâma unei posibilități de a le controla, de a le schimba natura. Pare că un lucru devine real doar atunci când ne intersectăm realitatea cu cea a celor din jur, când le permitem să o descopere pe a noastră. Fără știința unor oameni, acele chestiuni nu capătă un contur concret, sunt doar niște idei ce ne traversează mintea, niște fapte ce nu s-au întâmplat niciodată cu adevărat, ci ne umplu memoria, așa cum o fac visele pe care le uităm cu greu. Realitatea interioară este un adăpost al temerilor noastre. În ea îngrămădim tot ceea ce gândim despre anumite lucruri, frământări sau sentimente, trăiri și pasaje din viață despre care nu vrem să se știe. Ea este umbra noastră care nu se vede, căci, dacă am lăsa soarele să ne lumineze cu toată puterea sa, am deveni prea vulnerabili, prea ușor de pătruns cu privirea. Am fi noi înșine în fața oamenilor. Oare asta nu ne sperie atât de mult? Nu ne sperie claritatea luminii care ne-ar demonstra insuficiența personală? Nu ne temem că realitatea noastră ar putea fi o greșeală pentru alții?
Realitatea externă este o completare a generalului cu personalul. Ea constă în lucruri care se răsfrâng direct asupra noastră, care au o natură comună, dar pe care maniera în care le abordăm le individualizează, le dă autenticitate. Poate pare că ea coincide cu realitatea generală, însă nu este așa.
În construirea realității, avem nevoie de elemente stabile la care să ne raportăm, de lucruri obiective care să aibă același înțeles pentru fiecare dintre noi. Realitatea generală este un cumul de astfel de puncte de referință. În funcție de anumite aspecte ale sale, ne construim propriile adevăruri. Dar ea nu e pe deplin parcursă, mai mult o cunoaștem decât să o simțim. Știm ce e războiul, foametea sau moartea, dar câți dintre noi au avut tangențe profunde cu aceste lucruri, câți le-au convertit dintr-un simplu termen într-o trăire? Ele există undeva, aparțin realităților unor oameni, dar sunt și persoane care n-au simțit așa ceva. Sunt adevăruri, dar nu sunt adevărurile noastre. Acestea sunt în permanentă schimbare în funcție de o multitudine de factori (de la subiectivismul nostru, până la modificările pe care le suferă), dar această realitate are o componentă unică prin terminologia sa. Ea este un ansamblu de concepte comune la care ne raportăm și există atât timp cât mințile ce au conturat-o trăiesc. Este ceva strict uman. Natura are obiectivitatea ei, pe fundamentul căreia noi avem impresia că ne creăm o lume a noastră, o realitate a noastră, fiind, la baza tuturor, o iluzie. Poate că singurele lucruri care au, într-adevăr, înțelesul pe care îl dăm noi acestui termen sunt tocmai cele care nu ne vizează. Real este tot ceea ce nu-și pune problema existenței unei realități. Pentru un animal sau o pasăre, lucrurile sunt un firesc, nu ar putea fi altfel decât cum sunt. Natura se desfășoară într-o armonie proprie pe care noi o perturbăm prin prisma ideilor și îngrădirilor care ne răsar în minte și pe care le răsfrângem asupra ei.
Realitatea externă are și ea un punct, aparent paradoxal, în funcție de care este consolidată. Acesta are o natură obiectivă nu prin faptul că are un grad unic de înțelegere de către majoritate, ci prin faptul că este extrinsecă și o putem percepe clar, întocmai cum este. Condiția sa se datorează unui subiectivism exacerbat. Un superlativ al acestuia conduce la un rezultat antagonist: obiectivismul. S-ar putea să avem mai degrabă înclinația de a ne situa constant pe noi înșine în poziția acelui punct de reper în funcție de care ne coordonăm viața. De aceea și suntem supuși schimbării; dacă noi, ca punct de reper, devenim alții (chiar fără să realizăm), înclinația de a raporta lucrurile în funcție de acesta se va transforma implicit.
Oricât am încerca să constrângem lucrurile, să le îngrădim în anumite tipare, uităm faptul că realitatea nu este ermetică. Sunt momente în care lucruri neveridice își transcend condiția și ajung să devină adevărate prin însușire. Spre exemplu, dacă unui om îi este spus în repetate rânduri că este într-un anumit fel, chiar dacă nu e așa, la un moment dat, dacă își va însuși acele vorbe, va ajunge să fie ca atare și, deci, să le plaseze în veridicitate. Realitatea nu cuprinde obiectele pe care noi le plasăm ca fiind astfel, ci reprezintă un filtru generat de propria noastră minte. Ea, aidoma a tot ceea ce se ascunde în mintea fiecăruia, poate fi simțită doar de cel ce o plămădește. Restul sunt doar spectatorii proiecțiilor ei externe.
Realitatea și imaginația au căpătat, mai degrabă, înțelesul de toponime. Au ajuns să fie mărimi ce ne separă prin două lumi, dar care, de fapt, nu fac altceva decât să ne distanțeze de noi înșine. Sunt componente psihologice. Oricât am încerca să le plasăm într-o condiție limitativă, nu vom izbuti. Dacă stăm să ne gândim, minciuna însăși e veridică ca existență, dar nu și ca esență. Nu e acesta un exemplu al împletirii realului cu imaginarul? Nu există, de fapt, o singură dimensiune pe care noi încercăm s-o divizăm orbește? Nu poți transforma ceva ce se află într-o continuă schimbare în ceva de sine stătător, așa cum avem noi tendința de a percepe aceste două entități. Ar fi greșit să ne punem întrebarea dacă imaginația a rezultat ca o reacție la realitate sau dacă lucrurile s-au întâmplat invers. Amândouă au apărut ca un răspuns la întrebările omului, ca o replică la propria sa existență.