.jpeg)
Redactor: Rareș Popa
Tehnoredactor: Teodora Neagoe
Grafician: Ioana Furtună
Adeseori, pe parcursul vieții, suntem supuși unor experiențe menite să ne dezvolte, prin intermediul acestora având posibilitatea de a ne găsi pe noi înșine, extinzându-ne orizonturile și creând noi oportunități de relaționare cu sinele. Căci, ce ar putea fi mai frumos pentru sinele unui om decât să se distrugă și să se reconstruiască perpetuu, mai puternic, mai înțelept cu fiecare reînnoire? În acest articol, vom pune în lumină particularitățile unei astfel de vieți, explorând părțile pozitive și negative pe care renașterea psihologică le poate induce.
Prin renaștere psihologică, înțelegem o alterare rapidă a personalității noastre. Fie că acest aspect este indus printr-un ritual sau provocat de sine, în raport cu experiențele personale, consecințele unei astfel de schimbări, precum și cauzele sunt greu de ignorat. Astfel, cum putem deveni altcineva? Prin sine, înțelegem o legătură între partea fizică și cea psihică a unei persoane. Oricare componentă a sinelui se poate altera, conducând la transformarea acestuia, iar, de fiecare dată când sinele fizic va suferi în urma unor momente dificile, sinele psihic va încerca să compenseze (și vice-versa). Observăm, astfel, o tendință de echilibrare între elementele ce ne compun. În acest mod, ele vor determina acțiunile pe care omul dornic de schimbare le va săvârși.
Maniera prin care ne schimbăm are un impact fundamental pentru noua persoană. Fie ne putem îmbunătăți gradual, căci timpul nu pune presiune pe dorința noastră de a trăi viața dorită, fie micile schimbări se dovedesc inutile. O transformare radicală este, deci, necesară, iar oamenii cei mai susceptibili la aceasta sunt aceia care se află în momentele cele mai împovărate ale vieții lor. Traumele, stările prelungite de depresie, dependențele etc. pot fi catalizatorii unor astfel de modificări rapide ale personalității.
Motivul cel mai cunoscut atunci când privim renașterea unei ființe este cel al păsării Phoenix, adesea un clișeu necesar pentru a compara punctul de plecare a păsării cu cel a oamenilor în disperată nevoie de schimbare sau, așa cum ne amintește F. Nietzsche, „Va trebui să arzi în propria ta flacără: cum să fii altul, dacă nu te vei preface în cenușă mai întâi!”. Atât în mitologie, cât și în literatură găsim motivul renașterii. Personaje precum Hercule sau chiar Harap-Alb trebuie să se înfrunte cu o serie de provocări imposibile, fiind nevoiți să sacrifice totul în călătoriile lor. În asemenea mod se desfășoară și procesul de renaștere. Loviți de talazurile vieții și supuși unor grele provocări, adesea ajungem să sacrificăm ceva valoros pentru noi, în slujba unui viitor mai bun. În scopul dezlegării de lanțurile invizibile ce înfășoară inima persoanelor cu traume, este nevoie de multă muncă cu propriul psihic, de înțelegere a trecutului ca precursor al acceptării și, în cele din urmă, de sacrificarea amintirilor. O altă luptă cu propriul psihic o duc și cei dependenți, fiind nevoiți să învețe să renunțe la ceea ce, pentru o perioadă lungă de timp, le-a adus fericirea. Adesea, sacrificiul se dovedește a fi cea mai dificilă parte, însă este absolut vital pentru a abandona viața ce a cauzat numai suferință.
Există, totodată, cazuri în care sacrificiul nu este suficient pentru a produce renașterea. Efectele survenite în urma lui pot lua o turnură nefavorabilă pentru cel ce descoperă că acele obiceiuri pe care încearcă să le elimine au un control mult mai semnificativ asupra vieții sale. În aceste cazuri, este bine să adoptăm maniera în care eroii mitologici ajung să renască. Acceptând tot ceea ce viața are să le ofere și luptând în slujba unui scop, obiectivul, indiferent de cât de dificile s-ar putea dovedi provocările, va fi atins.
Așadar, renașterea psihologică este reprezentată drept un proces dificil, greu de parcurs pentru cei nepregătiți sau inconștienți de importanța acestuia. Este un proces ce poate restabili ordinea sau o poate distruge complet, totul depinzând de motivația persoanei, de dorința de a nu rămâne un stâlp de neclintit al trecutului, conservând aceeași mentalitate, indiferent de natura experienței cu care se confruntă. Drept încheiere, voi aminti un pasaj puternic care sintetizează tema articolului: „De unde au ieșit munții cei mari? m-am întrebat odinioară. Am învățat că au ieșit din mări. Li-i mărturia-n stânci și pe pereții culmilor. Din adâncimi supreme, se-avântă culmile supreme.” (F. Nietzsche)
Bibliografie:
„Așa grăit-a Zarathustra”, Friedrich Nietzsche