Psihologia prostiei

Redactor: Maya Petcu

Grafician: Raluca Ioana Serba

„Bunul simț este cel mai bine împărțit lucru din lume”, scria Descartes. Dar prostia? Despre ea ce putem spune?

Că se prelinge sau picură, că dă năvală sau zdruncină… prostia se află peste tot. Fără frontiere și fără limite. Când clipocit ușor, aproape suportabil, când mocirlă dezgustătoare, când cutremur, rafală, tsunami care înghite lacom totul în calea lui spărgând și murdărind, prostia împroșcă pe toată lumea cu noroi. Mai rău, se șoptește că toți am fi sursa ei. Inclusiv eu. Ceea ce mă face să nu mă simt prea bine.

Prostia este de fapt o promisiune încălcată, este promisiunea inteligenței și a încrederii trădate de prost, trădătorul umanității. Ne-ar plăcea să îl îndrăgim, să ni-l facem prieten, dar prostul nu se ridică la înălțimea așteptată - adică la înălțimea noastră -. Prostul suferă de o boală fără leac. Și, întrucât refuză să se îngrijească, convins că este singurul chior într-o lume de orbi, tragicomedia este completă.

Idiotul cu acte în regulă te va condamna fără drept de apel, fără întârziere și fără circumstanțe atenuante, doar pe baza aparențelor pe care, în plus, le zărește doar prin ochelarii săi de cal. Pe lângă faptul că îți provoacă neajunsuri, idiotul incomod va fi mulțumit de el însuși. E de neclintit, imun în fața ezitării, fiind sigur că are întotdeauna dreptate. Idiotul fericit te compromite definitiv, fără să-și frământe mintea măcar. Prostul își ridică propriile credințe la rang de adevăruri săpate în piatră, când, de fapt, orice formă de cunoaștere se construiește pe nisip. Îndoiala înnebunește, certitudinea prostește, trebuie să îți alegi tabăra. Prostul știe orice mai bine decât tine, inclusiv ceea ce trebuie să gândești sau să simți. Știe mai bine decât tine cine ești și de ce ai nevoie. Dacă nu ești de acord cu el te va disprețui, te va insulta, te va răni la propriu sau la figurat, și totul va fi spre binele tău. Iar dacă poate să și riște cu nerușinare în această privință și în numele unui ideal înalt, este posibil ca idiotul să atenteze la acest deșeu la care se rezumă pentru el viața ta.

Acum că am schițat portretul tipic al idiotului, este timpul să răspundem la întrebarea: îi putem oare studia pe idioți din punct de vedere științific?

În realitate, atunci când suntem interesați de literatura științifică din domeniul psihologiei, prostia este, în general, destul de bine studiată. În acest sens, am putea răspunde pozitiv; proștii pot fi studiați, însă trebuie să ținem cont de faptul că studiile despre proști nu sunt, nici mai mult nici mai puțin, decât cele despre om. Din diverse cercetări s-a ajuns la o imagine relativ precisă despre ceea ce este un idiot (un tip inoportun, ușor debil, cu deficit atențional și limitat din punct de vedere atențional) și chiar despre anumite declinații ale acestuia, cum ar fi prostul căruia i se adaugă o dimensiune narcisistă toxică, ba chiar și o absență totală a empatiei.

Dar, în loc să îl studieze pe idiot ca pe un obiect, cercetarea psihologică ne permite să înțelegem mai ales de ce, uneori, oamenii se comportă ca niște idioți.

Astfel, studiile efectuate asupra scenariilor comportamentale arată că, în cea mai mare parte a timpului, oamenii nu fac o analiză foarte aprofundată a mediului înconjurător, înainte de a acționa. Ei efectuează acțiuni de rutină, bine cunoscute, executate în mod automat, pornind de la indici interni sau de mediu. Tocmai din acest motiv va exista întotdeauna un idiot care să întrebe, atunci când plângi, dacă este totul bine. E la fel de stupid ca și cum te-ai uita a doua oară la ceas, imediat după ce tocmai ai făcut-o.

Într-un alt domeniu la fel de intens studiat, idiotul folosește deseori strategii de conservare a stimei de sine. Studiile asupra preconcepției de fals consens demonstrează că exagerăm numărul celor care au aceleași defecte ca și noi, ceea ce îl face pe idiotul căruia îi spui că nu a oprit la stop să afirme: „Dar nimeni nu oprește la acest indicator!”

Deseori, idiotul este victima biasului retrospectiv. La maternitate, va spune „Eram sigur că va fi băiat”; în fața televizorului, va declara „Eram sigur că Macron va fi președinte!”; și uneori îți va zice chiar „Eram sigur că o să zici asta!”. Să fie idiotul o persoană de rea-credință sau un clarvăzător? Nu, prostul rostește „Știam eu!” în scopuri strategice, în special pentru a arăta că este mult mai informat decât este e cu adevărat.

Pentru a-și proteja stima de sine, multe persoane își supraestimează capacitățile. Acest bias a fost pus în evidență de experimente psihologice care au arătat că, în diverse domenii, un număr mare de participanți se consideră mai buni decât media, de exemplu în ceea ce privește inteligența. De o parte a scalei, îi avem pe cei proști la culme, cărora le reproșăm că le lipsește încrederea în sine, căci este un fapt stabilit în psihologia naivă: cel care cumulează calități umane precum simplitatea, umilința și discreția este perceput adesea ca fiind un fraier de care ceilalți profită. De cealaltă parte, îi găsim pe cei care iau note mari, adică pe idioții cu exces nemăsurat de încredere.

În plus, cercetătorii Dunning și Krueger nu puteau încerca publicarea unui articol cu un titlu de genul: „Studii despre idioții care îți explică ce ai de făcut”. O asemenea prezentare a muncii acestora nu ar fi trecut de comitetele de lectură ale unei reviste științifice. Și, cu toate acestea, în lucrările lor, nu au făcut decât să demonstreze acest lucru. Cei doi specialiști au descoperit că incompetenții tind să își supra-estimeze propriul nivel de competență. Dunning și Krueger atribuie acest bias unei dificultăți pe care o au persoanele necalificate de a-și evalua, în anumite situații, adevăratele capacități. Dar asta nu e tot: potrivit acestor psihologi, aceste persoane nu vor reuși nici măcar să recunoască competența celor care o posedă.

Datorită acestor studii, înțelegem mai bine de ce un client idiot își petrece timpul explicându-i unui profesionist munca pe care acesta o are de făcut, dar și de ce, atunci când pierzi ceva, întreabă cineva „Ia, stai așa, unde l-ai văzut ultima oară?”. Astfel, la finalul unei conferințe despre fizica cuantică din care prostul nu înțelege nimic, îl va privi pe expert în ochi și îi va spune: „...Depinde”.

De remarcat este faptul că numeroase studii efectuate pe subiecți asiatici demonstrează că există și un efect Dunning-Krueger invers… Adică o capacitate de a-ți subestima capacitățile… Așa încât se pare că, în cultura Extremului Orient regula nefiind aceea de a te pune în valoare, nu există această tendință de a dori să demonstrezi că ai cunoștințe satisfăcătoare în vaste domenii.

Bineînțeles, nu trebuie să le vorbim idioților despre aceste studii, pentru că vor nega faptul că lucrurile stau așa… Stupid, nu?