Psihologia minciunii

Redactor: Romina Șerbănică

Grafician: Jacob Maria

Cu ocazia zilei de 1 aprilie, cunoscută ca ,,Ziua păcălelilor’’, vă propun să aflăm mai multe despre psihologia minciunii. De ce mint oamenii, ce mecanisme are minciuna şi cum detectăm un mincinos?

Psihologic vorbind, minciuna este o afirmație contrazisă de către experiență și observație, care este oferită de o persoană în mod premeditat sau spontan prin denaturarea totală sau parțială a adevărului sau prin argumentarea selectivă a faptelor. Potrivit studiilor, minciuna este un mecanism ce ține de supraviețuire; au fost identificate zone ale creierului care sunt activate și solicitate sub influența unei minciuni sau unui comportament înșelător.

​ De regulă, a minți este o acțiune spontană folosită pentru a produce confuzie, false speranțe sau pentru a crea o anumită stare socială favorabilă mincinosului. Există și minciună premeditată, considerată a fi de neiertat, deoarece pune mari semne de întrebare asupra caracterului persoanei în cauză. Totuși, pot fi identificate și minciuni spontane-nepremeditate, atunci când individul nu este corect informat, sau când interpretează greșit informațiile deținute.

​ În alte cuvinte, minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru ascunderea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva ori pe noi, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine de fapt.

Pentru că minciuna există, oamenii și-au format și deprinderea de a depista minciunile spuse de alții. Pe lângă arta minciunii care există de atâta vreme, s-a constituit și arta detectării minciunii. Încă din antichitate se foloseau diferite metode de a scoate adevărul de la infractori. Unele metode erau foarte brutale (tortură), altele fiind mai subtile, ca de exemplu „tragerea de limbă”. Au existat multe idei și teorii care susțineau că anumite comportamente sunt indicatori ai minciunii, unele fiind mai aproape de adevăr, altele nu.

Semnele simple ale minciunii:

Tipul de minciună și faptul de a se plia sau nu pe personalitatea mincinosului va determina semnele minciunii. Ocazional ele sunt foarte evidente, mai ales când mincinosul se simte vinovat.

Când oamenii spun minciuni, intră în acțiune patru mecanisme, care ne-ar putea ajuta să recunoaștem mai ușor când suntem mințiți:

Stârnirea. Minciuna cauzează anxietate și trezire, fie din cauza disonanței cognitive dintre valori conflictuale cu comportamentul, fie din cauza fricii de a fi prins, care este echivalentă cu frica de a nu fi crezut. Aceasta poate fi detectată prin erori în discurs sau ezitare, repetiții, foială, ridicarea tonului.

Controlul comportamentului. Încercăm să ne controlăm limbajul corpului care ne poate da de gol. De fapt, asta este imposibil și apar scăpări, ca de exemplu atunci când ne controlăm fața, picioarele ne dau de gol.

Emoțiile. Emoțiile noastre se schimbă atunci când mințim. Poate apărea și vinovăția. Micromişcările la nivel facial pot trăda emoțiile ascunse.

Gândirea. Minciuna necesită o gândire mai aprofundată pentru a asigura coerenţa faptelor pe care le relatăm. Acest lucru ne constrânge să facem pauze mai multe și mai dese. Suntem tentați să vorbim mai generalizat, fără a relata detalii specifice care ar putea să ne dea de gol sau din contra, să oferim prea multe detalii pentru a ne disculpa şi pentru a face minciuna mai credibilă.

Probabil că mulţi dintre noi, încă de când eram mici, avem tendinţa de a asocia minciuna cu personajul „Pinocchio’’, protagonistul poveştii ,,Aventurile lui Pinocchio”, căruia îi creştea nasul de fiecare dată când minţea. Cât adevăr să fie în povestea lui Pinocchio? Oare se modifică ceva în corp atunci când mințim?

Un grup de cercetători spanioli a identificat, cu ajutorul camerelor termografice, o serie de corelaţii între starea mentală şi temperatura corpului, descoperind că atunci când o persoană minte, nasul ei începe să se încălzească.

Potrivit rezultatelor acestui studiu, povestea lui Pinocchio, băieţelul de lemn al cărui nas creştea de fiecare dată când spunea o minciună, nu ar fi complet fictivă.

Astfel, psihologii care au investigat modalităţile în care stările mentale influenţează temperatura corpului au constatat că atunci când cineva spune o minciună, nasul şi regiunea din jurul colţurilor din interior ale ochilor încep să se încălzească.

Specialiştii de la Universitatea din Granada, Spania, au spus că "efectul Pinocchio" este doar una din seria de schimbări pe care sentimentele le generează în temperatura corpului, care a putut fi descoperită folosind o metodă numită termografie.

Testele au mai arătat că, atunci când efectuăm un efort mental considerabil, temperatura feţei scade, în timp ce, în cazul unui atac de anxietate, temperatura feţei creşte.

Minciuna are picioare scurte, după cum bine ştim. Adeziunea la adevăr nu este întotdeauna facilă sau urmărită în mod pragmatic. Sunt destule cazuri în care omul se adăposteşte (de lucruri, de alţii sau de sine) sub faldurile expresiei ticluite. Constatând că „invenţia” îi asigură confort, siguranţă şi succes, individul perseverează în acest sens, repetand sau perfecţionând formula de ascundere, de inducere în eroare.

De ce unii mint, în situații în care adevărul le-ar fi mult mai de folos? Se pare că în situații de acest gen,conținutul minciunii nu este așa de important ca simplul fapt de a minți. Există minciuni ocazionale, la care cu toții apelăm, mai mult sau mai puțin conștient și, de asemenea, minciuni atât de frecvente, incat duc la un comportament compulsiv care afectează întreagă personalitate și această este forma extrema a minciunii, expresia unei patologii psihologice.

Acum e timpul să te întrebi: tu cât de des minţi?