Psihologia memoriei

Redactor: Elisa Velicu

Grafician: Ana Florescu

Memoria-cufărul minții umane

Să medităm asupra următoarei întrebări: Cum ar arăta viaţa omului fără memorie? Dacă urmăriţi povestirea cunoscutului psiholog britanic Alan Baddeley „Prizonierul conştiinţei”. El ne relatează drama lui Clive Wearing, un muzician talentat, care s-a îmbolnăvit de encefalită şi, drept urmare, i-au fost lezate porţiuni extinse ale creierului. „Clive a fost afectat în aşa măsură, încât nu-şi mai poate aminti decât ceea ce s-a întâmplat cu câteva clipe înainte. Astfel, ori de câte ori apare soţia sa, Clive o întâmpină de parcă n-a văzut-o de câteva luni, cu aceeaşi bucurie sinceră şi aceleaşi emoţii puternice. E suficient ca aceasta să părăsească încăperea pe câteva minute şi apoi să revină din nou, pentru ca bucuria soţului să se repete. Clive trăieşte într-un prezent continuu, fiind incapabil să înregistreze schimbările sau să folosească trecutul pentru anticiparea viitorului. Muzicantul se află în această stare din 1985, fiind convins că abia şi-a recăpătat conştiinţa după boală. El nu se poate implica nici într-o problemă sau situaţie, deoarece ele nu prezintă pentru dânsul interes, uitându-le imediat contextul; nu poate urmări subiectul unei cărţi, unui film – din acelaşi motiv.

Acest tragic caz demonstrează cât de indispensabil este acest proces psihic cognitiv pentru noi, definind ceea ce suntem în prezent. Pentru mine de fiecare dată când uit ceva am același sentiment cu acela din vis în care cad continuu în gol, complet neputincioasă de parca gândurile mele ar fi absorbite de o gaura neagră. Nu-mi pot imagina cum ar fi să nu-ți poți aduce aminte cele mai valoroase amintiri ale tale, iar memoria iți oferă prilejul de a mai retrăi frânturi din anumite evenimente fix când îți dorești. Totodată, iată cum însuşi Clive apreciază situaţia: „Este iadul pe pământ. Este ca şi când ai fi mort în tot acest timp”.

Hai să revenim totuși la ce este memoria din perspectiva psihologiei contemporane, căci au existat pană în prezent mai multe ipoteze referitor la cufărul minții umane. Memoria este procesul psihic cognitiv, logic, superior de întipărire (engramare, asimilare), stocare (păstrare) și reactualizare (redare) a informațiilor. Totuși aceasta definiție omite un alt proces esențial cu care memoria vine la pachet, și anume uitarea. Care deși câteodată ne scoate din minții când de unim parca toți neuronii în scopul de a căuta prin folder-ele noaste interne numele persoanei pe care am cunoscut-o în ziua respectivă. Dar, procesul de uitare are și el părțile lui bune. De exemplu, reprezintă o parte a reglării emoționale mnemonice – termen umbrelă care se referă la instanțele în care oamenii își reglează emoțiile alterând, accentuând sau uitând anumite amintiri sau pur simplu înlătură informațiile complet nefolositoare. Avea perfectă dreptate Mark Twain când afirma că: ”Memoria e aceea cu care uităm”

Memoria a constituit întotdeauna un prilej de mirare. Lumea se întreba: Ce forţă magică deţine? Cum de e posibil aşa ceva? Ce se întâmplă acolo, în capul lui? F. M. Dostoievski, recunoscut ca cel mai mare psiholog dintre scriitori, afirmă că omul este o taină. E o taină în deosebi prin memorie, însăşi memoria lui fiind o taină. Totuși dacă am încerca să trecem prin caracteristicile memoriei poate i-am înțelege mai bine metodele.

În primul rând, ea este activă, adică nu constă într-o simplă depozitare a informaţiilor ca într-o bancă de date sau înregistrarea lor pe banda magnetică sau pe CD, ci le prelucrează, le transformă, le reconstruieşte. Unele informaţii şi imagini devin simplificate, altele, din contra, sunt îmbogăţite, dezvoltate, amplificate, datorită noilor experienţe şi în funcţie de sentimentele pe care le trăim la momentul dat. Luria spunea: memoria înseamnă crearea de urme. Când însuşim o informaţie în ţesutul nostru cerebral apare o urmă, o amprentă, lăsată de procesele de excitaţie. Observăm urme şi pe zăpadă sau nisip, dar aceste urme nu le-aufăcut zăpada şi nici nisipul. În cazul memoriei umane urmele rezultă din eforturile pe care le depune însuşi subiectul pentru a învăţa ceva. De asemenea, memoria are și o componentă selectivă. Cum organele noastre de simț sunt permanent bombardate de informații, creierul nostru nu le fixează și stochează pe toate, deși procesul de filtrare este unul riguros. Factorul psihologic de bază care reglează funcţionarea acestui filtru (ce fixăm în memorie şi ce neglijăm) este motivaţia. D.B. Elconin, cunoscut psiholog rus, a efectuat următoarea experienţă. Într-o dimineaţă el a rugat pe o mămică care-şi aducea copilul de 4-5 ani la grădiniţă să povestească tot ce a văzut pe drumul parcurs de ea de acasă până la grădiniţă, după care l-a rugat pe fiul ei să facă exact acelaşi lucru. Mama şi-a amintit că şi-a văzut o colegă de serviciu pe cealaltă parte a străzii, că a salutat-o şi a remarcat că dânsa era îmbrăcată strident, iar coafura nu i se potrivea cu vestimentaţia. Copilul însă a povestit despre nişte buburuze care se încălzeau la soarele de dimineaţă. S-a oprit, a vrut să le ia în mână şi să le ducă la grădiniţă, dar mama nu i-a permis, l-a tras de mână, grăbindu-l la grădiniţă. Povestirile lor despre cele văzute pe drum sunt total diferite, de parcă aceste două persoane nici n-au fost împreună, nici n-au parcurs aceeaşi cale în acelaşi timp! Noi nu reţinem totul ce ne apare în câmpul nostru perceptiv şi nici nu reactualizăm totul, ci selectiv. O ultimă caracteristică importantă pe aș dori să o menționez e aceea că memoria este inteligibilă, deoarece fixarea şi reamintirea sunt mult facilitate de stabilirea unei legături logice între două fenomene sau evenimente, stocate în memorie. Subiectul memorează un anumit material, supunîndu-l mai întâi actului de înţelegere. El se străduie să înţeleagă, să descopere semnificaţiile, sensul materialului pe care îl memorează. Astfel memoria e pusă în relaţie cu un alt proces cognitiv important – gândirea (pentru că înţelegerea e un act al gândirii) cu care cooperează întru a-şi asigura inteligibilitatea.

Spre final, m-am gândit că ar fi foarte interesant să trecem și printr-un scurt istoric al psihologiei memoriei să vedem cum au pus filozofii problema memoriei. De exemplu, Socrate credea că memoria e ca şi o placă de ceară pe care se înseamnă ceea ce trebuie să ţinem minte. Este o diferenţă enormă dintre definiţia noastră a memoriei şi cea a lui Socrate. Istoria încercărilor înțelegerii memoriei se împarte în perioada preştiinţifică și cea științifică, iar piatra hotar dintre cele două perioade este publicarea în 1895 a primului studiu ştiinţific despre memorie de către psihologul german H. Ebbinghaus considerat părintele psihologiei ştiinţifice a memoriei. Astfel, grecii antici înţelegeau memoria ca un dar pe care oamenii îl primesc de sus, de la zei. Dintre filosofi care au cugetat asupra memoriei şi au scris despre ea îl menţionăm în primul rând pe Aristotel, care defineşte memoria ca o copie a ceea ce lipseşte aici şi acum. Perioada ştiinţifică a cunoaşterii memoriei începe, precum am spus mai sus, în 1895 prin publicarea cărţii Despre memorie de către Ebbinghaus El pretindea să cerceteze memoria pură, neimpregnată, neinfluenţată de gândire şi silabele fără sens erau foarte potrivite în acest scop.Mai apoi Emil Kraepelin a utilizat metoda lui Ebbinghaus în studiul memoriei persoanele bolnave mintal şi a stabilit particularităţile funcţionării memoriei la această categorie de persoane. Și părintele psihanalizei S. Freud care a descoperit că uitarea este determinată de refulare, care este un mecanism de apărare al eului.

Așadar, memoria, in ansamblul ei, arata cine suntem, este esenta pentru statutul de fiinte umane inteligente si unice. Memoria reprezinta biografia fiecaruia, traseul urmat in viata si sursa deciziilor viitoare. Fara memorie, ne pierdem identitatea, locul si scopul pe care il avem in familie si in societate.

Bibliografie: Baddeley, A. (1998) Memoria umană