Psihologia autenticității

Redactor: Rareș Popa

Tehnoredactor: Amalia Căzănaru

Grafician: Rebeca Doagaru

Încă de la apariția autenticității în civilizația vestică, acest ideal a fost privit drept un subiect de interes pentru scriitorii și filosofii vremii. Conform idealului, fiecare persoană are propriul drum pe care trebuie să îl urmeze, însă puțini sunt cei care trăiesc ghidați de importanța acestei valori. Martin Heidegger numește tendința de a te abate de la propriul drum „cădere” . Căderea se numără printre marile cauze ale anxietății, înstrăinându-ne pe noi înșine, ne îndepărtăm de ce înseamnă cu adevărat să trăiești propria viață. În acest articol vom pune în lumină idealul autenticității și beneficiile unei astfel de vieți.

Privirea pediatrului Donald Winnicott asupra autenticității a dat naștere teoriei despre adevăratul și falsul sine. În timp ce sinele fals este legat de partea exterioară, ordonată, ce ne permite integrarea în societate, adevăratul sine este o manifestare a pasiunilor și instinctelor interioare. Fiind singurul capabil de dezvoltare, adevăratul sine este cel ce ne permite să fim creativi, acest tip de energie putând fi văzut în special la copii în timpul jocului și cu atât mai distant în timpul vieții de adult. În filosofie, existențialiști precum Jean-Paul Sartre priveau autenticitatea ca o noțiune fundamentală pentru o viață liberă și plină de sens, iar în psihologie, autenticitatea înseamnă mai mult decât simpla încercare de a fi noi înșine, aceasta ne cere să știm și să punem stăpânire pe cine suntem. În esență, a fi autentic necesită, în primul rând, o conștientizare a unicității proprii, un aspect greu de atins datorită nivelului de introspecție dobândit în urma respingerii confortului pe care conformitatea îl oferă. În al doilea rând, autenticitatea trebuie exprimată în viața de zi cu zi, însă, stăpâniți de frica de a nu fi respinși sau ridiculizați ca răspuns pentru exprimarea unicului sine, oamenii dezvoltă o identitate falsă. Cu cât cineva lasă mai mult ca adevăratul lor sine să fie mascat de un sine fals, cu atât acesta devine mai ineficient și cu atât mai mult începe să cadă victimă a ceea ce Søren Kierkegaard numea „cel mai mare pericol, acela de a te pierde pe sine”.

În „Boala de moarte”, Søren Kierkegaard amintește de felul în care un om se poate „pierde pe sine”, acest lucru fiind cauzat în principal de o puternică identificare cu standardele societății, un lucru pe care adesea îl asociem conceptului de a te pierde în mulțime. Pentru a ne elibera de tendința de a fi parte din mulțime, Martin Heidegger propune o schimbare a modului în care privim moartea, deși este un subiect evitat datorită anxietății provocate. Heidegger susține că deschiderea către moarte și anticiparea ei este cheia libertății și a autenticului sine. Existând ca parte din mulțime, acceptând orice informație ni se oferă drept cea corectă și indiscutabilă, tindem să facem orice ni se spune. Anxietatea este ceea ce ne individualizează până la nucleul sinelui, punându-ne întrebări și găsind singuri răspunsuri, alegem să ne urmăm propriul drum sau, mai degrabă, alegem să fim autentici. Un pasaj important din „Așa grăit-a Zarathustra" de Friedrich Nietzsche sintetizează importanța urmării propriului drum, subliniind încă o dată virtutea de a nu urma pe nimeni: „Plec singur, ucenici ai mei. Mergeţi şi voi, departe şi singuri. Aşa doresc. Într-adevăr, eu sunt acela ce vă sfătuieşte aşa să faceţi. Plecaţi de lângă mine şi apăraţi-vă de Zarathustra. Şi, mai mult încă, fie-vă ruşine că l-aţi cunoscut, căci poate că v-a înşelat”.

În încheiere, vă invit să privim o viață autentică precum un echilibru între ceea ce se întâmplă în noi și modul în care ne exprimăm și ne arătam la exterior. Pentru a fi autentic, trebuie să-ți urmezi pasiunile, rămânând în același timp legat de cine ești, reflectând asupra forțelor și virtuților proprii. Totul pleacă din interior, iar alegând o cale împlinitoare, eul exterior va fi modelat în autenticul sine.