Psihologia artistului obsedat

Redactor: Maya Petcu

Tehnoredactor: Alice Anescu

Grafician: Ana Voiculescu

Artiștii obsedați de munca lor: i-ați văzut în filme, în muzee, în cărțile de istorie și probabil vă întrebați ce anume mai exact îi determină pe acești indivizi să ajungă în tot felul de situații, puțin spus dificile. În această tipologie se încadrează de obicei persoana care tinde către absolut, care nu se mulțumește niciodată cu ceva mai puțin decât perfect.

Pentru a înțelege cum gândește un astfel de om, cel mai important este să aflăm ce anume îi oferă această inumană putere de a munci și de a persevera.

Un factor motivant extrem de semnificativ pentru artistul nostru este familia sau mediul în care și-a petrecut copilăria și anii dezvoltării personalității. Adesea, părinții mediocri, lipsiți de realizări notabile sau de succese pe diverse planuri duc la maturizarea unui tânăr fixat pe ideea grandorii, a atingerii idealului, care își pune munca pe primul loc, fără să existe pentru el vreo altă prioritate.

Izvorâtă astfel din sânul familiei, această dorință de a se remarca devine o nevoie indispensabilă pentru artist. Individul ajunge să considere că singurul mod prin care ar putea avea o viață împlinită este să creeze și să presteze un moment memorabil, etern în sufletul tuturor celor care au asistat. În ciuda eforturilor sale deosebite, el nu se simte niciodată satisfăcut, zicându-și că rezultatele sale sunt insuficiente și incomparabile cu scopul lui suprem, acela al atingerii absolutului.

Acesta fiind începutul, până la apogeu există un parcurs destul de turbulent. Atât stresul la care este supus, cât și oboseala care îl încearcă îl răpesc încet, încet pe artist de orice pic de rațiune, iar acesta ajunge să fie stăpânit de impulsivitate, și chiar de paranoia în unele cazuri. Se mai întâmplă și ca artistul să recurgă la soluții temporare și periculoase cum ar fi alcoolul, narcoticele, drogurile sau violența față de cei din jurul său, în eșuata lui încercare de a-și lua mintea de la lucru și de a se elibera.

Abilitățile sale de a gândi și de a lua decizii sunt clar afectate, iar artistul nostru își pierde în întregime esența, devenind de nerecunoscut. Nu mai are simțul sinelui, dar acest lucru oricum nu are nicio importanță pentru el, deoarece își îndreaptă întreaga atenție către obiectivele sale și nimic altceva.

Ajuns într-un asemenea punct, se poate spune cu ușurință că ceea ce părea a fi o pasiune nevinovată a devenit o obsesie distructivă și periculoasă atât pentru artist, cât și pentru lumea exterioară. În plus, după ce limitele sale au fost împinse la maximum, el nu mai reușește să facă distincția între mintea sa și realitate, și nu-și mai dă seama ce este normal și ce comportamente sunt, totuși, anormale. Sărind de la o extremă la alta, nu mai percepe cât de radicale și de brutale sunt metodele lui de lucru, în mintea lui fixându-se o idee unică - a sacrificiului suprem, al propriei persoane, în scopul onorabil al artei.

Poveștile artiștilor obsedați se sfârșesc, într-o parte considerabilă din cazuri, cu moartea artistului în timpul sau în momentele chiar de după reprezentație. Un sfârșit simbolic și demn, acesta este considerat a fi jertfa necesară atingerii idealului și a eternității. Însă, moartea nu este absolut necesară, după cum ne-o demonstrează filmul „Whiplash”, în care un accident nefericit de mașină a însemnat de fapt salvarea lui Andrew. În acest fel, tânărul muzician a avut timpul și răgazul să se gândească la tot ceea ce s-a întâmplat și și-a dat seama cât de grav o luase razna viața lui. Din fericire, el a reușit atât să-și recapete controlul asupra vieții, cât și să aducă la viață un moment unic, perfect, absolut, ce a lăsat o întreagă audiență șocată.