.jpeg)
Redactor: Maria Sîrbu
Tehnoredactor: Teodora Roșca
Grafician: Maria Baciu
Oare chiar suntem atât de mici, cum se spune, în raport cu lumea? Oare chiar ne pierdem în vâltoarea ei, lăsând a ne fi înghițită individualitatea? „Lume” a devenit un termen atât de abstract, atât de relativ, încât pare un paradox că încă își mai găsește locul într-un dicționar. Cum poate ceva care e perceput în atâtea moduri diferite să-și găsească definiția printre literele negre aruncate pe o coală de hârtie? Nu e totul prea mecanic, prea lipsit de esență în acest caz? Unde suntem noi în raport cu lumea dacă ea este captivă între două coperți?
Diferența dintre lumea ni se arată fiecăruia într-un mod diferit și fiecare pătrunde înțelesul lumii individual, propriul sine fiind unealta descoperirii acesteia ar putea crea polemici. Din ce parte se naște acest „proces al dezvăluirii”: lumea ni se dezvăluie nouă sau noi deschidem ochii minții și ai sufletului spre ea? Este oare un drum cu sens unic?
Pășim în acest ținut încă de la naștere. Condiția noastră umană este atât de strâns legată de tot ceea ce înseamnă lumea, încât nu există niciun moment în care ne-am putea sustrage de sub cupola ei, de a încerca să delimităm, cu o linie groasă și sigură, o graniță care să marcheze două individualități. Bineînțeles, nu este o contopire deplină, ci o fuziune: fiecare își păstrează personalitatea, dar poartă cu sine o frântură din celălalt. Când un copil se naște, se spune că „a venit pe lume”. Nu este aceasta un soi de simplă validare a faptului că această condiție pe care o avem de îndeplinit se desăvârșește prin relația om-lume? Nu e „ducerea pe altă lume” conștientizarea unei finalități individuale?
Noi suntem atâta timp cât lumea ne cuprinde. Ea există, pentru fiecare dintre noi, atâta timp cât o putem percepe. Diferența constă în faptul că ea e un cumul de valențe: există pentru fiecare om, simultan, fără a pierde esența unică a fiecăruia în parte. Lumea are puterea de a se perpetua dincolo de noi, dar ne e imposibil să mai realizăm asta, pentru că socotelile noastre cu ea s-au încheiat.
Lumea ni se arată? Ea ne primește în sânul ei, dar nu ni se pune în fața ochilor ca o lucrare de expoziție în așteptarea unei aprecieri. Nu ne indică ce să vedem, cum să percepem ceea ce ne înconjoară. Ea ne primește în sânul ei, dându-ne astfel șansa de a o descoperi. Cum o vom face ține doar de noi. Noi suntem cei care decid ce să vadă și ce nu, noi suntem cei care interpretăm tot ceea ce se desfășoară în jurul nostru, cei care simțim. Eu nu cred că acest „proces al dezvăluirii” este un parcurs cu sens unic, ci că este o împletire bidirecțională. Lumea ni se dezvăluie prin șansa pe care ne-o oferă, iar noi ne dezvăluim în fața sa prin capacitatea noastră de a o înțelege.
Fără să intre în discuție posibilitatea unei urme de egoism, trebuie să remarcăm faptul că avem tendința de a raporta întreaga lume la propria noastră persoană, de a ne izola relația cu aceasta de oricare alte lucruri exterioare. Pentru noi se creează un fel de paravan lateral, astfel încât, ne situăm singuri în fața sa. De multe ori, ne analizăm reacțiile și atitudinile asupra ei nu dintr-o dorință de înțelegere profundă a sinelui, ci crezând că suntem urmăriți îndeaproape de ochii ageri ai ei.
Oamenii sunt o componentă esențială a lumii. Relația cu ei are o însemnătate care depășește superficialul. Fiind „aceeași plămadă”, sunt momente în care ne regăsim în cei din jur, în care relațiile interumane sunt doar oglinzi ale individualității. Încercăm „să ne aranjăm” pentru a „arăta” cât mai bine: imaginea cu noi înșine e plăcută, dar oare celălalt cum o percepe? Oglinda o reflectă în mod veridic? Noi suntem noi înșine sau ne ascundem de teamă că descoperirea propriilor imperfecțiuni ar nărui posibilitatea stabilirii oricărei relații?
Problema apare atunci când aceste oglinzi nu reflectă imaginea pe care ne-am dori să o vadă celălalt. Uităm faptul că noi suntem cei care o manipulăm, nu invers. Uităm că ea reflectă o imagine, că este obiectivă până când intervenim noi. Distorsionarea ne aparține. Dar cât din această neconcordanță este vizibilă? Cât este reală?
În relația cu cei din jur putem avea tendința de a deveni paranoici din dorința atingerii unei perfecțiuni. Așa cum ziceam, lumea e percepută în mod subiectiv de fiecare în parte. Acest lucru se perpetuează până în punctul în care ajungem să ne percepem pe noi înșine în raport cu restul. Totuși, adesea intervine o greșeală: avem tendința de a ne proiecta propriile percepții asupra sinelui (captate în urma relației cu alți oameni sau nu) și de a le pasa celor din jur. Adică, credem că cineva ne vede într-un anume fel fără a avea o bază relevantă din partea celuilalt care să ne valideze percepția. E pur și simplu modul în care noi ne vedem pe noi înșine, dar pe care i l-am atribuit lui. Există totuși o problemă, căci de multe ori această „trecere a percepțiilor” de la unul la altul ne afectează relațiile. Nu există o înfrânare a sinelui atunci când credem că celălalt are o părere proastă despre noi? Nu e constrânsă interacționarea? Doar pentru că ai impresia că X te vede în modul Y nu înseamnă că lucrurile stau chiar așa. Distorsionarea nu a apărut ca efect al neputinței oglinzii de a reflecta ceea ce speram noi să arate, ci din cauza lipsei oglinzii în sine. Dacă ea era parte componentă a relațiilor interumane, dar acestea din urmă sunt reprimate, cum ar putea să ne deformeze?
Lipsa asertivității duce la pierderea unor oportunități de neimaginat. E păcat să ne îndepărtăm de oameni doar pentru că noi nuanțăm un lucru plasându-l în ceva ce noi numim a fi realitate, dar, de fapt, pentru ceilalți nu există. Credința noastră nu e și cea a celor din jur, iar a o ține ermetic captivă în interior nu duce decât la o măcinare a sinelui. Cred că singura manieră în care realitatea ar putea deveni comună ambelor persoane implicate constă în comunicare. Dar avem curajul de a ne deschide față de ceilalți? Și vice-versa?
Noi suntem propria noastră frână. Nu putem trăi cu o teamă constantă și, totuși, noi tocmai acest lucru încercăm să-l sfidăm. Având în vedere relația om-lume, este ușor de înțeles de ce avem impresia că ne aflăm pe o scenă, sub lumina reflectoarelor, iar întreaga audiență ne privește. Credem că oamenii sunt acolo pentru spectacolul nostru, dar uităm că și ei au propria scenă, propriul public printre care poate că ne numărăm și noi. Fiecare este absorbit de interpretarea propriului rol. Fiecare își are propria relație cu lumea, care primează în raport cu toate celelalte interacțiuni. Noi ne observăm micile greșeli sau lipsuri, le lăsăm să ne agaseze crezând că toți cei din jur le-au observat, dar adevărul e că, pentru restul, ele nici nu au existat. Puterea de observație a fiecăruia este îndreptată mai întâi spre el însuși și apoi spre restul lumii. Preocuparea comună asupra sinelui nu ne permite să observăm micile imperfecțiuni ale celorlalți, întrucât suntem prea ocupați cu analizarea aprofundată a alor noastre. Ce vreau să spun e că, atunci când ne vom afla într-un context social, fiecare gest al nostru nu va rămâne întipărit în mintea mulțimii, căci ea, la fel ca noi, are grija propriei coordonări. Uneori se întâmplă să ne amintim de evenimente prin prisma frământărilor pe care în momentul respectiv ni le făceam asupra manierei în care credeam că suntem percepuți. Abia mult timp după, poate (dacă avem ceva ce ar putea fi noroc sau nu) realizăm că acele griji nu aveau fundament și că ne-au oprit din a gusta din prea plinul momentului.
Lumea e a noastră, a fiecăruia în parte. Dar nu în sensul proprietății, ci al descoperirii. Nu suntem nici prea mici, nici prea mari, în fața ei. Nici nu am avea cum să fim altfel decât potriviți, din moment ce relația individ-lume e personală, mulându-se pe curburile sinelui. Lumile noastre se intersectează, dar nu se suprapun. Și nu uitați: fiecare își ațintește atenția asupra propriilor descoperiri. Nu încercați să vă priviți prin ochii celorlalți, căci s-ar putea să vă tulburați propria privire, să vă distorsionați întreaga lume. Scena e a voastră, interpretați-vă rolul. Viața nu-i o piesă cu public, ci cu actori.