Ocolul sufletului între fericire și durere

Redactor: Maria Sîrbu

Tehnoredactor: Alice Anescu

Grafician: Sara Iliescu

Viața e un amalgam de trăiri. Are atâtea nuanțe și forme individuale, e atât de autentică prin fiecare clipă pe care ne-o oferă, încât e o adevărată jignire la adresa ei neputința noastră de a o parcurge spiritual și rațional. Defectul tuturor oamenilor este acela că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toți învățăm să trăim când nu mai avem nimic de așteptat. Poate că nu avem vreo datorie față de noi înșine, poate că nu noi suntem aceia care merită să trăiască (deși văd conștientizarea acestui lucru ca pe un necesar în determinarea unui sens propriu al relației sine - viață), dar viața merită a fi trăită. Asta îi datorăm. De ce nu putem pune în fiecare moment atâta pasiune, atâta ardoare, încât clipele să devină un absolut? De ce nu putem parcurge fiecare moment pe deplin, depășindu-i prin intensitatea trăirii ireversibilitatea?

Nu putem trăi pe deplin având conștiința timpului, căci detașarea de prezentul, de imediatul trăirii, îi neagă acesteia din urmă anumite laturi. Și nu putem trăi cu frica de a simți. Orice. De la ceea ce catalogăm ca fiind cel mai înălțător sentiment, la cel mai josnic, de la cea mai pură formă a fericirii, până la durerea cea mai cumplită. Trăirile sunt viclene, iar sufletul e un copil prea naiv. Se lasă de multe ori păcălit de aparențe.

Fericirea poate avea surprize mai dureroase decât nefericirea. „În fericire simți că lumea asta trebuie să fie așa cum e, în nefericire, oricum în afară de modul în care e”. Fericirea e văzută ca un sentiment liniar: o bucurie de înalte amplitudini care te cuprinde în această „formă pură” a sa. Oamenii au impresia că e doar o trăire absolută de bine, de împlinire spirituală. Uneori e percepută chiar ca fiind un sentiment naiv (dar totuși indispensabil) și predictibil, dar ea se dovedește a le înșela așteptările. Oare nu au trăit niciodată o mare bucurie astfel încât să poată percepe maniera în care gustul său, inițial îmbătător de dulceag, amărăște treptat sufletul? Nu au ajuns niciodată în punctul în care să se întrebe de ce fericirea aduce cu ea însăși și tristețe? „Odată consumată acea fază inițială, de inundare a sufletului în acest exces, omul mai rămâne numai cu senzația ireparabilului şi a sentimentului părăsirii şi al pierderii”. Fericirea are o calitate neîntâlnită la durere: efemeritatea. În deplinătatea ei durează doar o clipă. Cred că oamenii cu adevărat fericiți n-au conștiința fericirii lor. De aceea, în urma unei mari bucurii suntem nevoiți să traversăm un tumult de trăiri: tot ceea ce succede momentului zero vine ca o conștientizare a parcursului spiritual, iar în secunda în care rațional fericirea își capătă numele, ea își pierde, de fapt esența, dislocându-se din suflet.

Atunci când ești cu adevărat fericit nu poți să afirmi acest lucru. Absolutul trăirii te scoate, pentru un moment, din lume și te introduce într-o stare imperturbabilă, pentru ca, mai apoi, să te arunce drept în mijlocul ei. În toate formele sale, bucuria dă senzația unei revărsări. Ea este apa care inundă malul atunci când albia devine neîncăpătoare, pe când suferința erodează fundul întinderii de apă pentru a încerca să-i facă loc celei în surplus, astfel încât nimeni să nu observe schimbarea, diferența de nivel. Marile bucurii ce survin acelui moment de fericire nu pot fi trăite, adesea, numai în interiorul propriului sine. De aceea au reputația de a fi împărtășite tuturor într-un elan fără margini. Oamenii își consumă toată energia pentru a-și face comunicabil sentimentul, încercând astfel să obțină prin fiecare invocare o reparcurgere a lui. Astfel, „toate familiile fericite seamănă una cu alta, (însă) fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei”. Spectacolul social dominat de entuziasmul unei mari bucurii are o esență comună, însăși prin maniera în care se materializează. Parcurgerea suferinței e ermetică, e adesea un mister chiar și pentru cel care o traversează.

În fericire simți că lumea asta trebuie să fie așa cum e pentru că ea reprezintă planul pe care se proiectează bucuriile, dar și maniera de reparcurgere a lor. Iar atâta timp cât lumea menține astfel pâlpâindă flacăra preaplinului spiritual, ea se află sub semnul unui firesc înțeles doar de tine însuți. Acesta e motivul pentru care bucuriile victoriilor dau senzația de cucerire personală a lumii: fericirea ta se proiectează atât de clar asupra ei, încât pare o fuziune ce vă leagă incontestabil. Toate obiectele lumii sunt lipsite de semnificație dacă sunt privite ca atare. Noi le dăm un înțeles prin astfel de trăiri subiective, în care ele sunt asimilate și însumate.

Punctul în care conștientizezi parcurgerea fericirii, paradoxal, nu te apropie de ea, ci te îndepărtează. Amplitudinea sa maximă a fost atinsă. Ai fost fericit. Ai fost. Deși sentimentul dă iluzia unei persistențe, sufletul percepe diferența și domolirea intensității. Te cuprinde senzația unei pierderi tocmai pentru că te îndepărtezi de forma deplină a fericirii. De aceea nu putem trăi întru totul având conștiința timpului: atunci când clipele capătă înțeles înseamnă că sentimentul se epuizează. Înseamnă că îl abandonăm unui trecut pe care l-am vrea convertit într-un prezent continuu.

Fericirea nu e ca un cutremur, prima undă de șoc nu anticipează amplitudinea celei care o va succeda. Nu e o tărie care să vină în trepte, pregătind sufletul pentru momentul când își atinge valoarea maximă. Ea e ca un ecou: senzația ireparabilului și a părăsirii survin conștientizării faptului că ceea ce rezonează în noi înșine nu mai este acel sunet primar care a generat fenomenul, ci reflexiile sale care se vor stinge încet, până vor deveni insesizabile.

Nu-ți poți impune ție însuți sentimente de natura fericirii sau suferinței, căci nu sunt auto-propagabile, dar te poți scufunda în trăiri care să le anticipeze și care, treptat, să se convertească în acestea. Într-o anumită măsură, totul ține de alegerile noastre. Dar, într-o alegere, de prea puține ori e vorba despre ceea ce ne rămâne și de prea multe ori despre ceea ce pierdem. De ce e lumea nefericită? Curajul nu stă în a parcurge sentimentul, ci în a-ți asuma momentele care conduc spre el: incertitudinea oscilării între o mare tristețe și o mare bucurie. Există o teamă sau o reticență ce se naște dintr-un aparent instinct de autoconservare spirituală față de durere. Oamenii cred că îndepărtându-se de nefericire, vor atinge extazul polului opus. Dar nu e așa. Neasumarea unui sentiment de genul atrage cu sine consecințe sesizabile mult prea târziu: o contestare generală a trăirilor. Din dorința de a nu suferi nu te apropii mai mult de o mare bucurie, ci cazi în plasele sentimentului pe care ai încercat să-l eviți atât. Fericirea poate avea surprize mai dureroase decât nefericirea, pentru că uităm un fapt esențial: într-o oarecare formă și până la un anumit punct o înglobează în sine însăși și pe cea din urmă.

Suferința își are propriul caracter indispensabil, aidoma fericirii. Totuși, modul ei de a se manifesta e diferit. Aceasta separă omul de lumea înconjurătoare, îl duce la o interiorizare excesivă. Se caută o alternativă pentru acea lume de care pare că s-a detașat, căci ea ar trebui să fie oricum, în afară de modul în care e. Privind-o în față, simți singurătatea exilului, dar ai impresia că profiți de voluptatea unei aparente imparțialități conferite tocmai de subiectivismul absolut în care te-ai afundat. Deși înlănțuit, simți palele unei libertăți conferite de sentimentului că e mai ușor de parcurs o singurătate individuală, decât una colectivă (în care, chiar dacă ești înconjurat de oameni, îți simți propria absență în raport cu ei).

Visceralitatea suferinței e deosebită de cea a unei fericiri. Ea e introdusă de frământări și macină sufletul până când pereții lui cedează. Poate avea atât comportamentul unui cutremur, cât și pe cel al unui ecou. Totuși, pentru punctul culminant al suferinței nimic nu te pregătește.

În marile tristeți se caută mereu explicații, se analizează clipele precursoare acestora pentru a se încerca o vagă determinare a motivului pentru care s-au zămislit. Omul vrea să înțeleagă ce a omis sau a făcut greșit pentru a ajunge în acel punct. Pare că acesta îi cere suferinței explicații, pe când, în cazul unei mari bucurii, sentimentul este parcurs ca atare, așa cum ziceam: neumbrit de rațiune.

Suferința nu are calitatea de a fi efemeră, iar conștientizarea sa nu survine consumării. Ba din contră, ea se aseamănă mai mult cu un miros puternic care te răscolește, dar a cărui pregnanță nu încetează, deși tu nu reușești să-l mai simți. Marile tristeți au ceva în natura lor ce le face vigilente, le conferă un grad înalt de asimilare, „având un comportament asemănător cu cel al unui gaz. Când e pompat într-o cameră închisă, gazul va umple în cele din urmă spațiul, indiferent de cât de mare e camera. În acelaşi fel, suferinţa, indiferent de amploarea ei, umple cu totul sufletul uman şi mintea conştientă. De aceea, dimensiunea suferinței umane este absolut relativă”. Astfel, firul dintre realizarea parcursului spiritual și obișnuirea cu noua condiție sufletească e foarte subțire și adesea se frânge. De aceea omul se lasă pradă disperării cu ușurință. E imposibilitatea găsirii unei autodiscipline în haosul interior, temerea de a străbate întunericul bâjbâind ce te țintuiește pe loc.

Uneori ea capătă forma unei dependențe bizare care se autostimulează. Intervine iluzia unei desfătări a suferinței care este percepută ca fiind o graniță între trecut și viitor: ori survine drept o pedeapsă spirituală a unor evenimente ori este premergătoare unui alt sentiment profund, înălțător. Îi acordăm suferinței timp și încercăm să-i determinăm veleitățile, astfel călcând în capcana sa. A te afunda în motivul ei, de orice natură ar fi acela, reprezintă o regresie spirituală, o cădere în acel neant ce se vrea a fi determinat rațional. O profundă tristețe ne leagă de trecut și de viitor, dar ne îndepărtează de prezent.

Ireversibilitatea faptului împlinit sau credința naivă că viața e un taler în care suferința și fericirea atârnă egal sunt echivalente în ceea ce privește inducerea în eroare a propriului eu. E autodistructiv să crezi că o tristețe mare ar putea precede o bucurie de aceeași anvergură sau invers. Acest crez, în cel dintâi caz, te-ar face să te afunzi în starea ce te-a cuprins, având impresia că o măcinare spirituală totală te-ar aduce la limanul fericirii. În cel de-al doilea caz, marile bucurii n-ar mai fi nici „mari” și nici „bucurii”, căci ar fi umbrite de frică. Ți-ar fi teamă să fii fericit, căci ai crede că, cu cât urci mai sus pe piscurile acestui sentiment, cu atât golul în care vei cădea la final va fi mai cuprinzător.

A suferi inutil e mai degrabă masochist decât un fapt eroic. A crede că „fericiți (sunt) cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia” e o abandonare a propriului potențial spiritual. Dacă timpul ne aparține, măcar într-o infimă măsură, atunci stăm sub semnul imediatului, a clipei prezente. Lăsați-o să vă surprindă, în orice manieră posibilă. Intervențiile rațiunii în legăturile plămădite între suferință și fericire sunt adesea un joc pierdut dinainte să fi început. Sufletul trebuie să zboare, cu riscul de a cădea.

Nu știu de ce oamenii au tendința de a asemăna viața cu un drum sau cu o scară pe care urci sau cobori. De ce o filtrează prin ceea ce ea le oferă și nu prin ceea ce ei percep de la ea. Nu cred în sentimente înălțătoare, în superioritatea unor trăiri față de celelalte. Cu ce e mai prejoasă suferința față de fericire ca potențial spiritual implicat? Nu te macină, nu te mistuie, nu te face om?

Ceea ce simțim e lipsit de sens. Sensul i-l acordăm noi, prin felul în care răspundem la ceea ce încolțește în sufletul nostru. Totul e atât de relativ, de volubil, atât de evident încât nu-l putem distinge. Tindem să cuprindem totul în definiții cât mai concrete, crezând că astfel am deține controlul. Nu facem decât să constrângem potențialul trăirilor. Cum ar fi să nu mai existe un „cum ar fi” și să avem curajul de a trăi? Să pictăm fericirea în alb negru și durerea în culori? Să avem curajul de a fi fericiți, orice ar implica asta?