Negarea

Redactor: Irina Nicorici

Tehnoredactor: Ilinca Pelivan

Grafician: Raluca Șerba

„Ceea ce nu știi, nu te poate răni” - o idee comună, pe care a întâlnit-o, probabil, fiecare dintre noi și care stă în esență la fundamentul negării. Negarea este un mecanism de apărare prin care o persoană refuză să recunoască fapte sau experiențe obiective. Este un proces inconștient care servește la protejarea persoanei de un anumit tip de durere, posibil disconfort sau anxietate.

La începutul secolului al XX-lea, negarea a reprezentat centrul scrierilor lui Sigmund Freud, fiind unul dintre cele mai studiate mecanisme de apărare. Din punctul său de vedere, negarea avea un potențial periculos, psihologic vorbind, deoarece o persoană aflată în negare refuză să accepte ceea ce se întâmpla în realitatea fizică, observabilă, ca adevăr. El a considerat-o o nerespectare flagrantă a omului pentru ceea ce alții puteau confirma ca fiind real. Spre exemplu, atunci când este diagnosticată cu o boală terminală, iar persoana refuză să creadă că viața va continua așa cum era înainte de îmbolnăvire. Freud credea că negarea este una dintre multele reacții defensive la amenințare, care s-a manifestat la vârsta adultă din cauza reprimării unor conflicte, apărute în copilăria unei persoane. O vedea ca pe un conflict între motivul inconștient de a menține plăcerea și motivul idealist de a menține dreptatea, adică reprezintă, în esență, dorința de a face ceea ce este drept în ochii celorlalți.

Cu toate că există nenumărate situații în care poate apărea negarea, precum în timpul perioadei de doliu, cel mai frecvent are loc în momentul în care identitatea unui individ este zdruncinată. Perspectiva proprie asupra sinelui este schimbată, fie de factori externi (precum un comentariu negativ), fie prin factori interni (precum anumite sentimente necaracteristice preconcepțiilor individului). Astfel, alege să se deconecteze de realitatea obiectivă și să nege existența disonanței, pentru a rămâne în zona de confort. Citind acestea, ai crede că negarea are o funcție dezadaptivă, însă, în anumite situații, aceasta este chiar benefică. Atunci când negarea este percepută ca fiind mai puțin costisitoare decât recunoașterea, există motive utilitare bune pentru a nega existența problemei.

Misterul din jurul negării dispare atunci când realizăm că este bazată pe un fel de raționalitate întortocheată. Natura și gravitatea efectelor secundare negative ale negării variază, depinde dacă o problemă este rezolvabilă sau nu și dacă este permanentă sau escaladează. Negarea problemelor insolubile este mai puțin dăunătoare decât negarea problemelor tratabile și negarea problemelor permanente este mai puțin dăunătoare decât negarea problemelor în creștere. Astfel, întâlnim multiple situații:

1. Negarea escapistă: negarea poate fi o strategie optimă atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Atunci când o problemă insolubilă este permanentă, negarea devine complet rațională, drept modalitate prin care oamenii pot evita disconfortul de a recunoaște situația dificilă în care sunt prinși;

2. Negarea flegmatică: atunci când o problemă insolubilă este temporară, negarea flegmatică poate fi o modalitate foarte rezonabilă de a o trata. O problemă temporară este o problemă care dispare în timp, chiar și atunci când nu se face nimic. În măsura în care problema va dispărea oricum, ignorarea ei poate fi mai bună decât a risipi energie în confruntarea situației;

3. Negarea fatalistă: fatalismul este o atitudine sfidătoare în fața unor probleme în creștere, care nu pot fi rezolvate. Problemele în creștere sunt probleme care au o tendință de a scăpa de sub control. Negarea este inițial avantajoasă, dar este probabil să aibă consecințe negative pe termen lung;

4. Negarea defetistă: arată că negarea unei probleme tratabile duce, de obicei, la o situație în care soluțiile posibile sunt amânate sau pur și simplu trecute cu vederea foarte mult în detrimentul persoanei aflate în negare;

5. Negarea fatidică: apare atunci când o problemă rezolvabilă escaladează. Pe măsură ce problema se înrăutățește, soluțiile posibile devin și mai dificile și, în sfârșit, imposibile. Prin urmare, negarea escaladării problemelor tratabile poate avea consecințe periculoase, deoarece întunecă soluțiile posibile până când este prea târziu.

În ciuda efectelor secundare dăunătoare, cei care neagă sunt, în cea mai mare parte, incapabili să-și pună capăt negării, deoarece nu știu că există o problemă în primul rând. În adâncul sufletului, desigur, simt că ceva nu este în regulă. Cu excepția cazurilor în care situația devine gravă, este nevoie de o intervenție socială pentru a pune capăt negării. Astfel, se ridică întrebarea: ce se poate face atunci când negarea aduce mai mult rău decât bine?

Strategia cea mai recomandată este persuasiunea rațională: a-i convinge pe cei aflați în negare că le este în cel mai bun interes să-și recunoască problemele. Persuasiunea rațională se bazează pe o combinație a două perspective: una utilitaristă, cealaltă constructivistă. Perspectiva utilitaristă revendică faptul că majoritatea indivizilor își vor recunoaște problemele doar atunci când practica negării este expusă ca fiind contraproductivă. Perspectiva constructivistă propune ca acest lucru să se întâmple numai dacă va exista o schimbare majoră. Indivizilor trebuie să li se spună povești plauzibile despre situația în care se află și efectele contraproductive ale acestora. O situație nu este niciodată complet obiectivă, dar este întotdeauna într-o oarecare măsură (inter)subiectivă. Prin urmare, uneori este posibil să se „renegocieze” felul în care persoanele înțeleg situația lor. Când ei vor accepta o perspectivă alternativă, prin care negarea este contraproductivă, atunci capătul negării lor este aproape.