Moartea și frica de moarte

Cum? Cum ar trebui să mă pot gândi că într-o zi o să fiu nimic și cum ar trebui să nu mă sperie acest gând? Am ajuns foarte departe cu analizarea emoțiilor și gândurilor mele, cu definirea valorilor după care să îmi ghidez viața, cu căutarea adevărului și sunt absolut împăcată cu toate chestiile care ar putea merge prost în viața asta. În afară de moarte. Pentru mine este imposibil de conceput și nu îmi pot da seama cum o ființă, un organism viu, care respiră și TRĂIEȘTE, cum ar putea să înțeleagă faptul că într-o zi nu va mai exista? Nu doar din punct de vedere fizic, ci și din orice alt punct de vedere. Cum aș putea să cuprind cu mintea faptul că nu va mai rămâne nimic din mine, din creierul și din conștiința mea?

Acesta este propriul meu proces de gândire privind moartea. Probabil că unii gândesc la fel, alții nu. Dar ceea ce avem în comun cu toții este o anumită frică de moarte și de ideea ei. Poate nu frică prin forma ei cea mai comună, care ne determină să nu facem anumite lucruri de teamă de a nu muri, cât una mai profundă, teama de necunoscut, teama “Ce naiba se întâmplă cu noi pentru restul eternității?”. Deoarece niciun om nu se poate confrunta cu iminenta sa dispariție în neant și cu evaporarea (cel mai probabil) propriei conștiințe, au fost dezvoltate anumite mecanisme de apărare în fața morții.

Primul și cel mai important este religia. Cum ne apără ea de moarte? Nu ne apără, dar ne garantează că după aceasta există ceva, că noi nu ne dematerializăm pur și simplu, că vom continua să existăm undeva. Desigur „undeva”-ul înseamnă, în majoritatea religiilor, ori rai ori iad sau în altele reîncarnarea într-o ființă superioară. Raiul (sau acea reîncarnare), este, evident, varianta preferată de toți credincioșii. Dar ceea ce este cel mai interesant este că sunt destul de sigură că, dacă am avea de ales între a merge în iad și a înceta să existăm, majoritatea am alege iadul. De ce? Pentru că nu există nicio frică la fel de mare ca cea pentru necunoscut. Suferința eternă este joacă de copii pe lângă inexistență.

Alte religii cred că, după moarte, ne vom reîncarna, ori în alți oameni ori în animale. Am reflectat mult timp asupra acestei posibilități și am ajuns la un motiv concret pentru de ce nu este așa. Să zicem că ne reîncarnăm în oameni. Ce înseamnă reîncarnarea? Înseamnă moartea corpului și mutarea părții conștiente în unul nou. Atunci eu de ce nu îmi aduc aminte că am mai trăit o dată (sau de câteva sute de mii de ori)? Ceea ce înseamnă că nu este nimeni reîncarnat in mine, deoarece nu posed conștiința nimănui altcuiva. Atunci să zicem că ne reîncarnăm în animale. Asta nu ar însemna producerea (sau nașterea) unor animale cu conștiință, și deci intelect uman? Dacă noi am continua viața într-un corp de animal, cu toate cunoștințele pe care le posedăm acum, oare nu am încerca să restabilim legătura cu foștii noștri semeni? Eu cred că mai degrabă da. Deci dacă ne reîncarnăm în animale, de ce nu scrijelesc câinii litere pe orice bucată de lemn le cade în mână, (sau labe, dacă vreți să punem problema în acest fel) pentru a ne semnala că nu sunt simple animale? Pentru că nu ne reîncarnăm în animale. Acesta este unicul răspuns logic în această situație.

Al doilea mecanism este, din fericire, foarte puțin folosit și constă în evitarea situațiilor care ar putea rezulta în moarte, și asta cu orice preț. Cel mai bun mod de a te apăra de moarte este să nu mori, nu? Ei bine, îmi pare rău să zic, asta nu s- a întâmplat niciodată până acum. Viața este o boală mortală și nimeni nu poate scăpa de trecerea în neființă, oricâtă grijă ar avea. Da, poți să nu mori prematur, dar dacă eviți toate situațiile câtuși de puțin periculoase și te ferești de moartea de care oricum nu poți scăpa, nu îți vei trăi viața. Chiar deloc. O viață trăită sub frica morții nu este viață. Dacă trăiești cu această fobie nu vei trăi cu adevărat și îți vei irosi timpul pe această lume, timp pe care încerci cu atâta sârguință să îl faci să fie cât mai lung. De ce să ai mai mult timp, dacă nu vei face nimic cu el? Compătimesc oamenii care folosesc acest mecanism de apărare, deoarece dacă nu realizează că el este greșit, vor muri fără să facă nimic cu adevărat important, vor muri fără să simtă că au trăit.

Altă modalitate de a trăi cu realitatea morții este dulcea ignoranță. Cei care au genul ăsta de abordare știu că moartea este acolo, tăcută și inevitabilă însă sunt conștienți și de faptul că nu pot trăi cu frica ei. Așa ca aleg, pur și simplu, să nu se gândească la asta. Pentru că adevărul este că nu vom avea niciodată răspunsuri la întrebările pe care le ridică moartea până când nu... Ei bine, murim. Așa că de ce să ne batem capul cu probleme imposibil de rezolvat atâta timp cât încă trăim? Mai bine facem tot ce putem ca să avem o viață cât mai fericită și mai împlinită și mai specială și ne confruntăm și cu moartea când ajungem acolo. Concluzia la care am ajuns în legătură cu viața mea este că o să o trăiesc cum știu eu mai bine și după valorile pe care le cred corecte, iar cu restul mă descurc când vine momentul. Fiecare are propria abordare, dar cel mai important lucru este să trăim cât încă suntem aici și putem să o facem.