Logoterapia

Redactor: Eduard Bodescu

Tehnoredactor: Teodora Furtună

Grafician: Briana Bercu

Astăzi vom aborda tema celei de-a treia școli vieneze de psihoterapie, numită și logoterapie. Fondatorul acesteia este Viktor Frankl, un psihiatru evreu din Austria. Fără alte completări în această foarte scurtă introducere, vom trece direct la subiect.

Viktor Frankl a fost, cum am mai, zis un psihiatru evreu, născut la Viena în anul 1905. El a fost pentru o bună perioada de timp elev al lui Freud în perioada tinereții. Viațalui Frankl cu siguranță nu a fost una ușoară, cel puțin nu pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial - când el ne descrie în prima parte a cărții sale “Omul în căutarea sensului vieții”, greutățile prin care a trecut și atrocitățile la care a fost supus împreună cu alți camarazi de lagăr. În 1942 acestuia i-a fost oferită o viză de imigrare în SUA, dar a refuzat să plece pe motiv că nu își putea părăsi bătrânii părinți, fiind totuși conștient de riscul deportării în lagăr. A intrat în lagăr cu manuscrisul său (ce conținea fundamentele logoterapiei, metodă ce a început să o dezvolte de dinainte de război). Susține că dându-și un sens și având pentru ce să trăiască au constituit factorii esențiali supraviețuirii sale în lagărele de concentrare naziste. El a și descris stadiile prin care trecea un prizonier în călătoria sa prin lagăr. Pe parcursul perioadei petrecute la Auschwitz, dar și în alte tabere de concentrare și-a găsit mai multe scopuri pentru care să își dorească să trăiască și să continue lupta pentru supraviețuire, câteva dintre acestea fiind: dorința de a-și publica manuscrisul despre logoterapie în formă completă (pe care îl pierde odată ce intră în lagăr), proiectarea sa în viitor (în gând) unde va ține discursuri despre psihologia prizonierilor și nu în ultimul rând, speranța că își va regăsi soția și pe toți cei dragi lui. Concluzionând ce am spus până aici, el și-a găsit un sens în a trăi, lucru care l-a făcut să meargă mai departe. Această căutare și găsire de sens este și ideea ce stă la baza logoterapiei. Deci, am putea spune că această metodă are și dovezi reale, factuale, reprezentate de experiențele lui Frankl în lagăr.

Așadar, logoterapia se bazează pe ideea de găsire a unui sens pentru care ‚să luptăm’ și să trăim. Odată cu apariția acestei noi metode, care se diferențiază atât de psihanaliză cât și de metodele din psihologia individuală a lui Adler, apar și câteva concepte noi. Câteva dintre acestea sunt frustrarea existențială, nevroză noogenă, vidul existențial, sensul iubirii, sensul suferinței dar și altele. În cele ce urmează voi detalia ce presupune fiecare termen folosit…

Frustrarea existențială – existența în logoterapie capătă trei sensuri: traiul în sine, asta însemnând prezențaființei umane; rostul existenței și procesul de a găsi un ‚drum’concret al existenței personale, pe scurt, voința de sens. Această voință de sens a omului poate cunoaște frustrări, astfel s-a introdus acest termen. În urma declanșării “frustrării existențiale”, poate apărea și nevroza noogenă (termen propus de logoterapie).

Nevroză noogenă – dacă până acum am discutat într-un articol trecut de nevroze la modul general, acum voi detalia pe baza acestui tip de nevroză propusă de Frankl. El spune că nevrozele noogene nu izvorăsc din conflictul dintre porniri și instinct, ci din problemele de natură existențială. Frustrarea voinței de sens joacă un rol important în declanșarea acestui tip de nevroză. Frankl ne oferă un exemplu concret: la cabinetul său din Viena, într-o zi vine un diplomat american ce până la acel moment urmase terapia psihanalitică. El se confrunta cu o nemulțumire legată de cariera sa și ideile de politică externă ale Statelor Unite. Psihanalistul la care fusese înainte să ajungă la Frankl i-a sugerat că această problemă răsare din neînțelegerile cu tatăl său și cu faptul că ar trebui să se împace cu acesta. Din păcate sau din fericire, problema nu era aceea, iar Frankl și-a dat seama că dificultățile prin care trecea pacientul nu erau decât de natură vocațională și nimic altceva. După ce i-a sugerat că ar trebui să facă alt tip de muncă, așa-zisul “pacient” a trecut la fapte, iar rezultatele au fost foarte bune. Concluzia este că nu orice tip de conflict interior poate genera în mod special o nevroză, iar de cele mai multe ori, conflictul interior este normal și sănătos. “Suferința nu este întotdeauna un fenomen patologic”, spunea Frankl. O altă idee abordată de el este că de multe ori, suferința este necesară pentru a determina sensul vieții și pentru a face pacientul să vrea să trăiască, dar nu întotdeauna obligatorie.

Vidul existențial – acesta este un lucru foarte întâlnit în rândul omului de secol XXI. Vidul existențial se definește ca perioada în care omul nu are un sens pentru care să lupte, o perioadă în care se află într-un gol când vine vorba de dorințele și aspirațiile de viitor, dar care au și repercusiuni în prezentul omului. Acest vid existențial se datorează și dispariției activităților exercitate de om, ce până acum solicitau prezența omului sau necesitau mai mult timp (exemple sunt nenumărate, unul ar fi tehnologizarea), dar nu numai. Pe un limbaj cât se poate de colocvial, aceste dispariții cauzează plictiseală. Omul este o ființă ce are în mod continuu nevoie de un scop și de o activitate, în caz contrar, poate ajunge la ce numim “vid existențial”.

Sensul iubirii – am dat deja exemplul lui Frankl, care a trecut prin experiența lagărului și care și-a dat un scop luptei lui de supraviețuire la un moment dat prin dorința de a-și revedea soția după ce totul s-ar termina. El mai spune că “prin iubire, cel care iubește îi permite persoanei iubite să-și actualizeze potențialul”. Ce mai afirmă el este că iubirea este un fenomen la fel de primar ca sexul, iar iubirea nu este doar un efect secundar al sexualității, dimpotrivă, sexul este ultima exprimare a comuniunii între două persoane, numită iubire.

Sensul suferinței – că să se înțeleagă foarte bine acest termen, este necesar să se înceapă cu citatul lui Nietzschze: “Cel care are un de ce, va îndura orice cum”. Sensul vieții trebuie găsit și atunci când viața ne supune unor încercări foarte grele. În acele momente, suferința trebuie văzută că pe un obiect indispensabil evoluției și găsirii sensului. Dacă suferinței îi este atribuită un sens, cu siguranță aceasta se va transforma într-un motiv de eliberare și mândrie, iar implicit ne va transforma și pe noi (exemplu ar putea fi o eventuală situație de sacrificiu). Prin această metodă, punem capăt suferinței, deoarece atunci când suferința își găsește sensul, din acel moment ea încetează. Frankl dă exemplul unui medic bătrân a cărui soție decedase cu ceva timp în urmă. Bărbatul a iubit-o extrem de mult pe aceasta, iar din momentul în care murise, nu a mai fost capabil să își revină din tristețe și suferință. Frankl a venit cu următoarea idee, punându-i pacientului său întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi murit înaintea soției? Acesta a răspuns că soția lui ar fi suferit extrem de mult din cauza asta. Într-un moment de revelație, pacientul și-a dat seama, ajutat de Frankl, de faptul că moartea soției înaintea lui a cruțat-o pe aceasta de suferința pe care el o îndura în acel moment. Cu alte cuvinte, a realizat că suferința lui nu este decât un sacrificiu și că astfel, soția sa a fost salvată de chinul prin care trece el. Asta l-a ajutat să treacă mai ușor peste moartea soției, dând un sens și găsind o parte bună în suferință.

Articolulul ar fi putut fi mai lung deoarce logoterapia este o tehnică destul de complexă, dar cred că am reușit să surprind destul de bine ideea de baza a acesteia: omul este într-o continuă căutare a sensului vieții și niciodată nu trebuie să se oprească din căutare. Pentru mai multe detalii despre acest tip de terapie, recomand cartea lui Frankl “Omul în căutarea sensului vieții”.