Legătura dintre om și loc

Redactor: Maria Sîrbu

Tehnoredactor: Pavel Secară

Grafician: Sara Iliescu

„- N-o să plecăm, i-a spus. O să rămânem aici, fiindcă aici am avut un copil.

- N-avem însă niciun mort, a spus şi el. Omul nu aparține niciunui loc atâta timp cât nu are un mort îngropat în pământul acela.” - Un veac de singurătate, Gabriel García Márquez

Relația omului cu pământul transcede, în multe cazuri, propria noastră înțelegere. Acest lucru nu se bazează pe o potențială ambiguitate a legăturii, ci, din contră, pe caracterul său vital, greu de observat prin faptul că este înnăscut. Nu ne dăm seama de cât de strânsă este această legătură, pentru că ea nu se realizează printr-un nod, nu e ca și când omul și pământul sunt două panglici care se leagă una de alta. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, legătura nu ar mai fi fost deplină, căci, până într-un anumit punct, panglicile nu s-ar fi suprapus, nu s-ar fi contopit. Ar fi existat un soi de individualitate care, în cazul menționat, nu-și are locul. Lipsa nodului reprezintă lipsa evidentului. Cu greu ochii pot străbate ceva ce nu e pur vizibil. Așa că, poate mai des decât ne-am dori să recunoaștem, ne îndepărtăm de acest inevitabil, dar nu prin negarea sa, ci prin uitare. Această relație nu e unidirecțională, ci se răsfrânge asupra diverselor dimensiuni: spirituală, psihologică, fizică.

Cronologic vorbind, latura sa religioasă este primordială. Atunci când se vorbește despre crearea omului se face de multe ori referire la plămădirea sa din lut, din “țărâna pământului”, după chipul lui Dumnezeu. Deși legătura cu divinitatea se confundă adeseori prin potențiala asemănare cu dumnezeul, adevărul e că aceasta se situează și la nivelul unei perpetuări a creației, a sinelui divin. Nu omul a fost făcut primul, ci pământul și cerul. Stângăcia primei lucrări se năruie în plămădirea omului, căci mâna dumnezeiască se formează, se definește, dar esența nu se pierde, muritorul moștenește gena primei încercări, a materiei brute, încă nedefinite. Dacă lutul are o soartă pecetluită de constanță, omul se află sub semnul schimbării. El are puterea de a-și continua propria plămădire. Totuși, există un lucru tare interesant: Adam devine primul om făcut, nu născut. Lipsa nașterii reprezintă o oarecare distanțare de divinitate, întrucât nu este “sânge din sângele Său”, ducând astfel cu gândul aproape la o confundare a creației cu materialul din care a fost concepută. Dumnezeu devine olarul muritorului. Este demnă de observat interdependența ce apare între cei trei: om, pământ, divinitate. În acest caz, panglica invizibilă ce face legătura este dumnezeul.

Tangibilitatea și concretul lutului stau la baza dimensiunii fizice. Omul are nevoie de o ancorare directă, profund perceptibilă pentru a nu se pierde. Pământul este spațiul în care se desfășoară, cotidianul devenind chiar un liant între cei doi. El dă senzația de stabilitate, lucru care nu este conferit întocmai de apă sau aer. Nu are dualitatea celor două, ci are o simplitate aparentă, exact ca un muritor. Până și o mică perturbare a sa, un cutremur, pare o greșeală firească, aproape umană. Tălpile ating solul, afundându-se în țărâna lui ca rădăcinile unui copac. E un întreg proces de simbioză: omul e hrănit de pământ în timpul vieții și ajunge să-l hrănească, la rându-i, prin moarte. Sunt frânturi prin care trece aceeași sevă. Totodată, cultivarea pământului a reprezentat o statornicire a omului, o evoluție a sa de la migrator la ființă ce aparține unui grup social.

Odată cu apariția agriculturii este introdus și termenul de proprietate, de teren propriu. Pământul nu mai este un bun colectiv, ci unul individual. Pe plan psihologic apare ideea de posesie, dar și o conștientizare a neputinței personale: pământul, aidoma propriului corp, nu poate fi păzit în continuu, căci intervin fenomene fiziologice, precum somnul, care perturbă acest proces. Astfel, omul devine conștient de capacitatea sa, acest fapt ducând la un progres ale cărui rezultate au ca scop suplinirea neajunsurilor. Dacă stăm să ne gândim, solul este punctul zero al societății, căci datorită lui a apărut noțiunea de stat și, ulterior, ideea de contract social care a stat la baza emancipării oamenilor, căci aceștia încep a avea și drepturi, nu numai datorii.

Totuși, latura psihologică nu își oprește influențele aici, fiind mult mai vastă. Pământul natal devine un loc sfânt prin faptul că ne leagă atât de propriul început, cât și de amintiri ce par a fi uitate. El este martor al creșterii noastre, al schimbării pe care o parcurgem, care se dezvăluie ca o antiteză a stabilității solului, a lipsei sale de reacție în fața timpului. Pământul devine singura constantă, singura amintire vie a ceea ce am trăit, într-un moment dominat de intermitență. El capătă numele de „acasă” și este veșnic căutat în toate locurile unde ajungem. Dorul se răsfrânge asupra lui. E bătătorit de zeci de pași ale numeroaselor generații ce-l străbat și, pentru ca acești călători prin viață să nu apună în negura uitării, le perpetuează valorile, obiceiurile și tradițiile. E o biblie a oamenilor în care fiecare e o slovă scrisă din țărână. Ne naștem din pământ pentru ca o viață întreagă să ne adâncim pașii în țărâna lui și, la urmă, să devenim iarăși una cu el.

Tot el a fost motivul sacrificiilor supreme. Sângele celor ce au luptat pentru pământul lor s-a prelins în țărână, devenind una cu aceasta într-un tablou ce înfățișează concretizarea perpetuă a reîntoarcerii la origini. Totodată, el a unit dușmanii sub un țel comun și a separat apropiații în fața unor iluzii percepute ca adevăruri. A fost inspirație și obsesie, perceptibil și imperceptibil. A fost, într-o anumită măsură, atât el însuși, pulbere, cât și frântură de om, prin prisma sa sesizând ce e temporalitatea, totuși fără a o gusta.

Adevărul este că, în mod involuntar, omul aparține locului. Dar de ce e necesar să ai un mort îngropat în pământ pentru a fi legat de el și nu e suficient să te fi născut acolo, să fi trăit în țărâna sa? Aceste vorbe nu prezintă o necesitate, ci desemnează ideea că omul și pământul se intersectează (și) sub semnul unui ciclu deplin: pentru a-i aparține, trebuie să fi revenit în locul din care ai plecat, în origine. Cele două puncte coincid, dar sunt văzute din unghiuri opuse, de aceea pare că au nuanțe diferite. Nașterea și moartea sunt același lucru: părăsești o lume, o formă, pentru o alta. Ești modelat din lut și la venire și la plecare, dar îi aparții întru totul lui, și el îți aparține întru totul ție abia când vă contopiți pe deplin, când imaginile voastre vălurite, neuniforme, devin superpozabile la nivel de esență. Moartea vine și se împarte fiecăruia egal, perturbând așa-zisul echilibru uman în favoarea unuia aflat sub semnul pământului. Ea ne amintește de condiția noastră, făcându-ne să o traversăm și să o împlinim printr-un parcurs ce-și are originea și sfârșitul în praful fin de sub tălpile ce-l vor bătători.