Lapsusurile

Redactor: Ilinca Iordănescu

Tehnoredactor: Alice Anescu

Grafician: Sara Iliescu

Ai o conversație obișnuită cu un prieten. Totul merge bine, până când, dintr-odată, vrei să spui ceva, dar nu îți vine un anumit cuvânt. Îl tot cauți prin minte, te tot gândești și te tot gândești, dar parcă îți stă pe vârful limbii. Ai un lapsus. Nimic neobișnuit, cu toții cred că am avut măcar o dată un lapsus și știm cât de frustrant și obsedant poate să fie să știi că știi un lucru și totuși să nu ți-l mai aduci aminte. Dar ce se întâmplă de fapt în creierul nostru? De ce apar lapsusurile?

Lapsusul este o tulburare a memoriei, în termeni medicali cunoscut ca „amnezie globală tranzitorie”. Deși denumirea aceasta sună destul de îngrijorător și sobru, de cele mai multe ori, lapsusurile nu indică o boală sau vreo problemă gravă și nu trebuie să ne îngrijorăm dacă avem câte unul, din când în când. Însăși îngrijorarea poate duce la apariția lapsusurilor, stresul și anxietatea putând fi cauze ale unor tulburări de memorie, așa că cel mai bun lucru de făcut când avem un lapsus este să ne oprim din a ne stoarce creierul și să schimbăm subiectul sau să ne gândim la altceva, pentru că este foarte probabil ca informația pe care o căutăm să revină după un timp. Nu este vorba de o pierdere de memorie, ci doar de o dificultate de a găsi prin „sertărașele” memoriei o anumită informație pe moment. De exemplu, în cazul în care nu mai ții minte dacă ai închis ușa de la casă sau unde ți-ai lăsat telefonul sau care era motivul pentru care ai intrat într-o anumită cameră (da, și astea sunt tot un fel de lapsusuri), asta poate să însemne doar că nu ai acordat destulă atenție acțiunii, poate din cauză că aveai alte lucruri pe cap sau pentru că, fiind o activitate de rutină, un automatism, cum e închisul ușii, pur și simplu nu l-ai mai înregistrat în memorie.

De asemenea, alte cauze ale lapsusurilor care au fost descoperite până acum sunt oboseala, privarea de somn și depresia (70% din persoanele care suferă de depresie au tulburări de memorie) sau, în cazurile mai grave, afecțiuni ale tiroidei sau leziuni la nivelul hipocampului (regiunea creierului responsabilă cu memoria).

Termenul „lapsus” provine din latină, unde există mai multe tipuri, și anume „lapsus linguae”, „lapsus calami” (care înseamnă o greșeală involuntară făcută în scris), „lapsus manus” (care e asemănător cu cel dinainte) și „lapsus memoriae”, care este cel despre care am vorbit mai sus. „Lapsus linguae” înseamnă o eroare involuntară făcută în vorbire, fie gramaticală sau lexicală, fie de tipul: folosirea, într-o expresie, a unui alt cuvânt decât cel corect sau interschimbarea a două litere din două cuvinte consecutive (din „fulgi pufoși” în „pulgi fufoși”) sau înlocuirea primei litere dintr-un cuvânt cu cea a cuvântului dinainte/de după el (din „nisip moale” în „nisip noale” sau în „misip moale”) sau alte greșeli de acest tip. Acest fenomen a fost studiat de psihologi și alți specialiști de-a lungul timpului, inclusiv de Sigmund Freud.

Freud a ajuns la concluzia că aceste lapsusuri nu sunt doar niște simple greșeli nevinovate, ci că, de fapt, ele apar din cauza interferenței inconștientului, a unei dorințe sau a unui flux de gândire intern cu conștientul. Acesta spunea despre aceste erori de vorbire „că au o semnificație și pot fi interpretate și că cineva este justificat să deducă din ele prezența impulsurilor și intențiilor reținute sau reprimate”. În teoria lui Freud, lapsusurile sunt generate în preconștient (unde gândurile nu sunt conștiente, dar pot deveni conștiente fără vreun obstacol), astfel că gândurile pe care persoana încearcă să le pună deoparte, în afara conștientului, au un efect asupra conștientului.

Desigur, teoria lui Freud a fost contestată de alți psihologi, cum ar fi Karl Mayer, care împreună cu filologul Rudolf Meringer, au făcut un studiu legat de aceste lapsusuri, formând mai multe categorii și au ajuns la concluzia că sunt cauzate de asocieri și similitudini între cuvinte sau sunete, teorie pe care Freud a contestat-o la rândul lui. În plus, o altă teorie a fost cea a lui J. L. Austin care a susținut că aceste erori reprezintă o caracteristică inevitabilă a naturii umane, omul având nevoie să fie într-o continuă căutare de scuze și moduri de a-și remedia greșelile.