.jpeg)
Timpul – secunde, minute, ore, zile…ani. Trecerea timpului este inevitabilă, însă percepția acestuia este complet subiectivă. Ți s-a întâmplat să te uiți înapoi în timp și să îți dai seama că nu știi cum a trecut? Parcă totul se întâmplă cu o viteză de necrezut? Această senzație e ste mai comună decât ai putea crede, în special în raport cu anul 2020, și anume cu începutul epidemiei coronavirus. Ei bine, acest fenomen a căpătat numele de Efectul „2020”, iar cei dintre noi care am trecut prin acea perioadă putem spune cu siguranță că ceva s-a schimbat.
Pentru a înțelege mai bine, suntem nevoiți să ne întoarcem în timp cu aproximativ 4 ani. Martie 2020 – începutul primei perioade de carantină – iar pentru majoritatea dintre noi și prima dată când am experimentat ceva de acest fel. Ceea ce a început cu „două săptămâni libere” a ajuns să se desfășoare luni și luni la rând, așteptând răspunsuri și soluții. Acesta este momentul în care, pentru mulți dintre noi, percepția anotimpului a fost deteriorată. Zilele se transformau într-o înșiruire continuă de acțiuni repetitive, soarele răsărea, soarele apunea, iar noi rămâneam între aceeași 4 pereți.
Timpul părea că nu se mai mișcă din loc – în retrospectivă cu senzația curentă, aceea că trece foarte repede.
Acest lucru s-a întâmplat în special din cauza faptului că anumiți „indicatori” de trecere a timpului au dispărut: rutinele au fost afectate, orele de trezire și-au pierdut din importanța, iar din cauza lipsei de activitate, multe persoane s-au confruntat cu probleme legate de somn și chiar coșmaruri. Prânzul s-a mutat in pat, nu mai există zile de mers la plimbare, zile de ieșit în oraș, zile de concediu sau zile de călătorit – zilele deveniseră, pur și simplu...zile.
Au trecut 4 ani de la acele momente și 5 ani de la anul 2019.
Conform Efectului “2020”, anul 2019 pare mai apropiat prezentului din cauza faptului că, toate amintirile din jurul perioadei pandemice ne par automat mai apropiate. Așadar, nu sunt puține persoanele care descriu acest sentiment ca fiind o „iluzie” a timpului. Se uită cu temere spre viitor, întrebându-se dacă așa va fi în continuare. Pentru cei mai norocoși însă, acea perioadă a putut servi drept prilej descoperirii unor noi pasiuni. Pentru a combate plictiseala și sedentarismul, oamenii au început să gătească, să facă sport în casă, să citească sau chiar să își renoveze apartamentul. Aceste mici obiceiuri apărute au fost cele care au reușit să păstreze un aparent sentiment de „normalitate”, într-o lume care părea scoasă dintr-un film stiințifico-fantastic.
Conform cercetărilor realizate de oamenii de stiință din domeniul neurostiinței, nu există un organ în corpul uman care să aibă sarcina de a ține socoteală trecerii timpului. Așadar, acest „proces” este unul în totalitate subiectiv. Este în caracterul oamenilor să asocieze timpul cu anumite evenimente din viața lor, fiind astfel des întâlnit ca oamenii să se raporteze la timpul prezent ca fiind – al patrulea an de la începutul pandemiei.
Astfel a apărut paradoxul cu care ne confruntăm în aceste momente: s-au petrecut atât de multe schimbări în viața noastră, într-un timp relativ scurt, iar de multe ori nu putem ține pasul. De la zilele repetitive am fost nevoiți să ne reluăm cursul vieții...de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Iar din cauza acestei diferențe în stilurile de viață am ajuns să percepem timpul prezent ca desfășurându-se foarte rapid.
Dar putem face oare ceva pentru a împiedica această senzație? O soluție ar fi să ne bucurăm de fiecare zi așa cum este. Să încetăm să așteptăm ziua de vineri pentru a ne putea distra sau luna viitoare pentru a merge în vacanță – ne putem bucura de fiecare zi așa cum este. Să ne dăm voie să simțim – bucurie, teamă, frică, iubire...plictiseală. Toate acestea sunt sentimente umane pe care dacă nu ne îngâduim să le simțim, vom ajunge să realizăm că viața trece, iar noi tot așteptăm...ceva? Ceva diferit, mai bun? Simte și învață să privești viața cu alți ochii, nimic nu este imposibil, iar totul se poate schimba când ne asteptăm mai puțin - așa cum am și văzut, de altfel, în anul 2020.
Text: Surugiu Anastasia
PR: Patricia Mocanu