Edmund Kemper

De la o copilărie traumatizantă până la crime inimaginabile este un salt mare, mai ales în prezent când stigma asupra sănătății mentale a dispărut aproape complet, iar ajutorul psihiatric este accesibil. În anii ’70 era cu totul altă poveste, mai precis, povestea lui Edmund Kemper. Edmund Kemper, pentru cei care nu-i știu povestea sau faptul că se află în California Medical Facility servind 8 sentințe pe viață, ar părea un om normal, singurele trăsături distincte fiind înalțimea sa anormală de 2 metri și 6 centimetri și IQ-ul său peste medie de 145.

Dar cum ajunge un om aparent obișnuit să devină criminal in serie? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie întai să definim ce este un criminal în serie. În anii ’80, agenții FBI din cadrul unității de știință comportamentală (BSU) au creat noțiunea de „criminal în serie”. Până la această categorizare a FBI-ului, toți criminalii cu două sau mai multe victime erau clasificați sub denumirea de „criminal în masă”. Diferența dintre un criminal în masă și un criminal în serie este aceea că așa-zisul criminal în serie trăiește o viață dublă. Una normală, de suprafață, în care acestă are o familie și ocupații uzuale precum mersul la cumpărături sau la serviciu, a doua fiind plină de tentații morbide, persoana devenind un monstru.

Edmund Emil Kemper a fost născut în 1948 în California și a copilărit în Montana împreună cu mama sa și cele două surori. Într-un interviu din 1991, Kemper a declarat „Părinții mei au divorțat când eram tânăr, mama mea a început să bea din ce în ce mai mult, muncea ca să crească 3 copii, noi nu eram cooperativi, ea bea și mai mult, ne pedepsea și mai rău, probabil din disperare”. Singura scăpare de la realitate pe care o avea micul Ed era să încalce regulile, având probleme la școală și fiind nevoit să se mute dintr-una în alta frecvent. Edmund explică cum mama lui, deoarece casa în care stăteau nu era foarte spațioasă, îl trimitea să doarmă singur în subsolul casei în timp ce ea dormea la etaj alături de celelalte două surori. Acest fapt l-a afectat puternic, subsolul era o încăpere fără geamuri, singura lumină venind de la un bec vlăguit. Șemineul pe bază de gaz scotea sunete îngrozitoare noaptea, iar Ed privea asta ca pe un fel de pedeapsă, mama și surorile lui puteau dormi sus unde totul era liniștit și pașnic, pe când el trebuia să doarmă în subsol unde, în mintea lui, erau toți demonii și tot răul. El, de asemenea, nu a avut o figură paternă prezentă, deoarece mama lui nu l-a lăsat să-și mai vadă tatăl până la vârsta de 15 ani.

Astfel, cand Ed avea 8 ani, a început să se joace jocuri morbide cu sora lui mai mică cu doi ani. Fiind inspirat de execuția prin gazare a lui Caryl Chessman (acuzat pentru viol, jaf armat și răpire), acesta o lega pe surioara lui de un scaun din subsol, prefăcându-se că o gazează sau o electrocutează. O jucărie pe care Ed o îndrăgea mult era un pistol cu alice. Într-o ceartă cu sora sa, aceasta i-a trântit pistolul de podeaua subsolului, spărgându-l; pentru a se răzbuna, Ed s-a dus în camera ei, i-a luat păpușa, i-a scos capul și i-a tăiat mâinile. Un alt joc morbid al lui Kemper era să se întindă pe șosea în fața mașinilor, știind că șoferii se vor opri sau îl vor evita. Prin aceste jocuri sucite, el sfida și în același timp se familiariza cu moartea. Jocul arăta o parte din Kemper care și-ar fi dorit ca o mașină să îi termine viața în loc să continue să și-o trăiască într-un fel bolnav.

La vârsta de 14 ani, Edmund se certa cu mama sa cum, după spusele sale, o făcea aproape zilnic. Aceasta a luat o curea și l-a lovit atât de tare cu ea peste față încât i-a rupt încuietoarea. În jurul acestei perioade, Kemper a început să aibă fantezii cu moartea mamei sale. El prefera să fie bătut decât să se muleze în tipologia „copilului cuminte” care mama lui și-ar fi dorit să fie. Pe când era în gimnaziu, Ed citise o carte despre o persoană care a rămas singură pe lume și avea tot ce își dorea, avea toate bogățiile lumii si toată fericirea materială posibilă, dar nu existau persoane cu care să le împărtășească. Deznodământul cărții era că fericirea este relativă și depinde de alți oameni; poți avea toate lucrurile din lume, dar este în van dacă nu ai cu cine să le împărtășești. Kemper a privit această idee destul de diferit. Pentru el, absența oamenilor reprezenta o lume liberă, fără restricții. Nimeni n-ar mai fi țipat la el când greșea, nu l-ar mai fi bătut nimeni, îi plăcea ideea de a fi liber. Din cauza imposibilității acestei idei, Kemper a început să considere că alți oameni nu contează, fiind doar de umplutură, acesta dezvoltându-și o latură insensibilă ce tindea spre sociopatie și narcisism. În același an, de Crăciun, tatăl lui l-a luat cu mașina, alături de mama și fratele vitregi pentru a sărbători împreună Crăciunul, în L.A. Pe drum s-au iscat tensiuni între Ed și familia vitregă cu care tatăl natural al lui Ed nu a vrut să se confrunte, așa că l-a lăsat pe acesta la casa bunicilor, unde a stat pentru 10 luni. Bunica acestuia era foarte protectivă și încerca să îl îndepărteze pe Ed de comportamentele sale delicvente. Acest lucru punea foarte mare presiune pe Ed. Voia să fugă de acasă, dar bunica lui nu îl scăpa niciodată din ochi. Astfel, fanteziile morbide nu s-au mai canalizat pe mama sa, ci au trecut la bunică.

Pe 27 august 1964, certându-se cu bunica sa, Kemper a luat o pușcă de vânătoare făcuta cadou de propriul său bunic și și-a împușcat bunica în cap, ulterior trâgând alte două gloanțe în spatele acesteia. Atunci când bunicul său s-a întors acasă de la cumpărături și Ed l-a văzut pe alee, acesta l-a împușcat fatal. Edmund s-a predat poliției iar la interogări, când acesta a fost întrebat de ce a comis crimele, el a spus „voiam să văd cum se simte să o omori pe bunica” și „nu voiam ca bunicul să vadă că soția lui e moartă”. Acesta a fost diagnosticat cu schizofrenie și paranoia, deoarece crimele lui păreau inimaginabile pentru un copil de 15 ani. El a fost trimis într-o instituție specială pentru criminali dereglați mental unde, după 6 ani de reabilitare, nu a mai fost considerat un pericol pentru societate și a fost eliberat. Ed avea 21 de ani.

Kemper s-a mutat înapoi cu mama sa și s-a angajat în Divizia de Autostrăzi a Statului California. Edmund și-a cumpărat un Ford și, conducând pe autostradă, a observat cum multe studente făceau autostopul. Pentru a-și hrăni fanteziile morbide, acesta a început sa păstreze în portbagajul mașinii un pistol, cuțite, saci de plastic, cătușe și pături, sperând ca într-o zi să își transforme gândurile în realitate. Este estimat că înainte de prima sa crimă, Edmund a luat în mașina sa aproximativ 150 de studente autostopiste. În această perioadă, el a început să aibă dorințe sexuale legate de crime. Edmund își pierduse demult inocența pe care a avut-o pentru o perioadă foarte scurtă a copilăriei sale. Între mai 1972 si aprilie 1973, Kemper a mai ucis 8 persoane.

Trei fete de 18 ani si una de 15 ani și-au găsit sfârșitul în mâinile lui Kemper prin metode oribile. Acesta a comis acte care i-ar face până și pe cei mai renumiți criminali să se strâmbe. Kemper își împușca, sufoca sau înjunghia victimele, le decapita pe majoritatea și le ducea în casa sa (timp în care locuia cu mama sa) unde le viola trupurile inerte. Ultimele două victime ale sale au fost propria sa mamă (Clarnell Strandberg) și cea mai bună prietenă a ei (Sally Hallett). În timp ce mama lui dormea, nervii lui Kemper și-au atins limita, acesta ucigându-și mama cu un ciocan, petrecând o ora țipând la capul ei fără viață. Ulterior s-a dus să bea într-un bar iar la scurt timp după, a invitat-o pe cea mai bună prietenă a mamei sale la el acasă. Acolo Kemper a ștrangulat-o. Acesta a ucis-o și pe Sally Hallett deoarece voia să spună că mama sa și prietena ei cea mai bună erau plecate în vacanță. Edmund a fugit în Colorado, fiind de părere că era urmărit de poliție. A mărturisit mai târziu că atunci când a ajuns în Colorado, greutatea crimelor devenise prea mare și s-a predat singur poliției. El a pledat vinovat pentru fiecare dintre cele 8 crime. Singura lui șansă la o sentință mai mică era cea de a fi considerat nebun, dar, dupa evaluările mai multor psihiatri, aceștia au confirmat că Ed gândea rațional la timpul crimelor și a fost condamnat la 8 sentințe pe viață. Acesta a cerut execuția ca sentință, dar în acea vreme pedeapsa capitală era interzisă în California. Când a fost interogat de polițiști, acesta a recunoscut multe fapte îngrozitoare, precum faptul că a îngropat capul câtorva victime în curtea casei sale, poziționându-le cu privirea spre dormitorul mamei sale. El a justificat acest act spunând într-un interviu că mama lui dorea ca ceilalți să aspire să ajungă la fel ca ea (joc de cuvinte în engleză „she wanted people to look up to her”).

O astfel de persoană nu merită să mai fie vreodată în libertate. Uimitoare a fost lipsa lui de regrete față de crime. După proces, o reporteriță a vrut să-i ia acestuia un interviu; Edmund știa foarte bine că avocatul lui i-a spus să nu vorbească cu presa pentru a nu se incrimina mai mult. Când acesta și-a văzut avocatul venind către el si jurnalistă, a rugat-o să însceneze un interviu incriminatoriu pentru a-și speria avocatul.

Acum că știți faptele odioase comise de acest criminal, haideți să-i facem o analiză mentală. Ascuns sub aparențe, Ed a fost un copil ce a cărat în spate foarte multe traume. Nu a avut un părinte care să-i observe numeroasele probleme, având un tată absent si o mamă alcoolică. Dimpotrivă, părinții i-au agravat situația. Tendințele către sociopatie și violența puteau fi observate chiar și înainte ca acesta să ajungă adolescent; Edmund era o bombă cu ceas. El a recunoscut că și-ar fi dorit să caute ajutor sau chiar să se sinucidă pentru a nu fi devenit ceea ce este; el a încercat să se sinucidă de două ori în timp ce era ținut în custodie. Singura soluție pe care el o vede folositoare pentru cei ca el este pedeapsa capitală.

Violența lui Kemper nu a fost exagerată dintotdeauna. Edmund era un copil pasiv-agresiv care ulterior a recurs la violență, violență care s-a transformat în crime. În mare, el consideră că o parte din ceea ce a devenit este datorată faptului că nu își putea revărsa frustrările. Acesta este un exemplu trist și o dovada a pericolului perturbărilor mentale. Toate aceste persoane pot fi reabilitate dacă ajutorul este oferit la timp, iar povestea acestui individ dereglat ar trebui să fie un semnal de alarmă, sănătatea mentală este un subiect sensibil care trebuie abordat mult mai des și mai deschis, iar persoanele de felul lui Kemper sunt o sumă a tuturor eșuărilor comportamentale umane și a indiferenței față de acest subiect.