De ce simțim nevoia să credem într-o putere superioară

Redactor: Laura Ionascu

Grafician: Kira Bitoleanu

Religia, într-o formă sau alta, există de peste 100 000 de ani, în fiecare cultură, iar în prezent, mai mult de 85% din populația lumii crede într-o putere superioară. Desigur, aceasta nu înseamnă doar Dumnezeu; putem să alegem să credem în ceva ce este special pentru noi și despre care putem spune că ar supraveghea sau controla acțiunile noastre și întregul univers. O putere superioară, ceva mai presus de noi, ar putea fi natura, soarele, luna, universul în sine, energii, karma, zei, îngeri și demoni și spirite.

Având în vedere că ideologiile referitoare la puteri superioare sunt peste tot în jurul nostru, cercetători din domeniul psihologiei și al neuroștiinței au făcut numeroase studii pentru a afla de ce acest tip de credințe sunt atât de rezistente în timp. Ce au observat este faptul că religia ar putea fi un rezultat al modului de funcționare al creierului nostru; astfel, aceasta a putut să apară din nevoia cognitivă de a ne ordona viața, din dorința de a crede că lumea noastră există cu un scop anume.

În plus, acest tipar al creierului de a crea ideea că există ceva „mai mare” decât lucrurile care par banale la prima vedere a avut și un rol adaptiv în evoluție. Astfel, e posibil să credem că, de fapt, în locul a ceea ce pare vântul care face frunzele să foșnească, este de fapt un prădător; de-a lungul timpului, acest lucru ne-a ajutat cel mai probabil să supraviețuim, așa că am deprins obiceiul de a fi siguri că un lucru nu este simplu, ci că, în spatele acestuia, se ascunde un scop sau motiv mult mai important.

A crede în ceva derivă și din dorința oamenilor de a avea certitudinea că un lucru este așa cum este, că nu există loc de interpretări, că știu la ce să se aștepte, să aibă un plan bine definit. În acest caz putem vorbi de certitudinea că ce ni se întâmplă face parte dintr-un „plan” al cuiva, că nimic nu este întâmplător și așa a fost să fie, pentru a avea un sentiment de control asupra vieții noastre, dar și din dorința de a ști că moartea nu este finalul și că, într-un fel sau altul, ceva din noi va continua să trăiască. Creierul mai este numit (în glumă mai mult sau mai puțin) o mașinărie de găsit sensuri; ca oameni, căutăm tipare, relații cauză-efect, iar religia și credința în general reprezintă metode prin care putem să găsim sensuri.

A crede în ceva ne introduce inevitabil într-o comunitate, avem un sentiment de apartenență atunci când vorbim cu persoane care au aceleași idei ca noi când vine vorba despre puteri superioare. Acest lucru oferă și validarea credințelor noastre, iar împărtășirea de valori cu cei din jur poate să ajute la un nivel ridicat. Mai ales pentru persoanele mai izolate din punct de vedere social, credința le ajută să risipească acel sentiment de singurătate, în ideea că mai este cineva sau ceva, într-un plan superior.

În timp ce niciun domeniu nu a reușit să răspundă la întrebarea dacă există Dumnezeu și nu suntem chiar „creați” pentru a crede într-o divinitate, suntem totuși ființe sociale care au nevoie să fie conectate cu ele însele și cu lumea din jur. Prin urmare, religia și credințele în puteri superioare nouă sunt doar un mod de a canaliza nevoia de conexiune cu universul. În același fel în care, pe patul de moarte, foarte mulți oameni încep să se gândească la Dumnezeu, este sigur că a crede în ceva este un mod prin care ne este mai ușor să abordăm teme destul de greu de acceptat, cum ar fi ce se întâmplă după moarte, sau „oare ce am pățit este pentru că mi-am făcut-o cu mâna mea, sau pentru că X are un plan pentru mine?”.