CÂINELE LUI PAVLOV

Redactor: Romina Șerbănică

Tehnoredactor: Teodora Furtună

Grafician: Anne Ivășchescu

Poate că mulţi dintre noi am auzit trecător despre teoria „câinele lui Pavlov” şi am crezut-o posibilă doar în cazul animalelor. Puţini ştiu, însă, că şi omul poate reacţiona într-un mod asemănător în momentul asocierii unui stimul cu o senzaţie sau cu o funcţie fiziologică. Spre exemplu, dacă asociezi numele unei persoane cu o activitate care îţi aduce bucurie şi plăcere, de fiecare dată când vei auzi numele respectiv, vei fi condiţionat să experimentezi acele sentimente plăcute fără ca măcar să desfăşori activitatea respectivă.

Acest subiect face parte din „Condiţionarea clasică”, pe care urmează să o dezvolt mai amănunţit pentru a înţelege în totalitate experimentul și teoria lui Pavlov. „Condiționarea clasică” este o modalitate de învățare în care un stimul care declanșează un răspuns biologic este asociat cu un nou stimul care, apoi, are ca rezultat aceeași reacție. Cea mai faimoasă lucrare în „condiționarea clasică”a fost realizată de Ivan Pavlov în anii 1890. Deși „condiționarea clasică” nu a fost descoperită de un psiholog, a avut o influență enormă asupra școlii de gândire din psihologie cunoscută sub numele de „behaviorism”.

Descoperirea lui Pavlov de „condiționarea clasică” a apărut din observațiile sale asupra răspunsurilor de salivație ale câinilor săi. În timp ce câinii salivează în mod natural când mâncarea le atinge limba, Pavlov a observat că salivația câinilor săi s-a extins dincolo de acel răspuns înnăscut. Au salivat când l-au văzut apropiindu-se cu mâncare sau chiar doar când i-au auzit pașii. Cu alte cuvinte, stimulii care anterior fuseseră neutri au devenit condiționați din cauza asocierii lor repetate cu un răspuns natural.

„Condiționarea clasică” necesită plasarea unui stimul neutru imediat înainte de un stimul care apare automat, ceea ce duce, în cele din urmă, la un răspuns învățat la stimulul anterior neutru. În experimentele lui Pavlov, el a prezentat mâncare unui câine în timp ce strălucea o lumină într-o cameră întunecată sau suna la un clopot. Câinele a salivat automat atunci când mâncarea a fost plasată în gură. După ce prezentarea mâncării a fost în mod repetat asociată cu lumina sau clopotul, câinele a început să saliveze când a văzut lumina sau a auzit clopotul, chiar și atunci când nu i-a fost prezentată nicio mâncare. Cu alte cuvinte, câinele a fost condiționat să asocieze stimulul anterior neutru cu răspunsul la salivație.

Fiecare dintre stimuli și răspunsuri în „condiționarea clasică” este menționat prin termeni specifici, care pot fi ilustrați cu referire la experimentele lui Pavlov.

Prezentarea hranei pentru câine este denumită „stimul necondiționat”, deoarece răspunsul câinelui la hrană are loc în mod natural. Lumina sau clopotul este „stimulul condiționat”, deoarece câinele trebuie să învețe să-l asocieze cu răspunsul dorit. Salivația ca răspuns la mâncare se numește „răspuns necondiţionat”, deoarece este un reflex înnăscut. Salivarea către lumină sau clopot este „răspunsul condiționat”, deoarece câinele învață să asocieze acel răspuns cu stimulul condiționat.

El a mai raportat că:

Învățarea a avut loc cel mai rapid atunci când intervalul dintre sunet și apariția alimentelor a fost scurt.Saliva produsă de sunet, diferă la compoziție în comparație cu cea produsă de hrană, ceea ce înseamnă că răspunsul condiționat nu a fost o replică exactă a răspunsului necondiționat. Deși există mai multe forme de condiționare, aceasta nu influențează niciodată comportamentul în mod direct, ci declanșează răspunsuri biologice involuntare.Putem anula aproape complet condiționarea. Acest lucru se întâmplă prin extincție atunci când prezentăm în mod repetat stimulul condiționat în absența stimulului necondiționat.

Deci, ce se întâmplă în interiorul creierului? Când un câine vede hrana, semnalele de la ochi și nas stimulează creierul, care activează glandele salivare pentru a secreta saliva, care va facilita degestia câinelui. Când un câine aude un sunet, urechile trimit un semnal creierului, care ia notă, dar nu are niciun motiv să activeze nimic. Când cele două procese neurologice diferite sunt activate simultan, apar noi conexiuni sinaptice între stimulul auditiv și răspunsul comportamental. În timp, aceste sinapse sunt întărite, astfel încât este nevoie doar de sunet pentru a activa calea care duce la salivație.

În realitate, oamenii nu răspund exact precum câinii lui Pavlov. Există, totuși, numeroase aplicații în lumea reală pentru „condiționarea clasică”. De exemplu, mulți formatori de câini folosesc tehnici clasice de condiționare pentru a-și ajuta oamenii să își instruiască animalele de companie. Aceste tehnici sunt, de asemenea, utile pentru a ajuta oamenii să facă față problemelor de fobie sau de anxietate. Terapeuții ar putea, de exemplu, să cupleze în mod repetat ceva care provoacă anxietate cu tehnici de relaxare pentru a crea o asociație.

Profesorii sunt capabili să aplice „condiționarea clasică” prin crearea unui mediu pozitiv în clasă pentru a ajuta elevii să depășească anxietatea sau teama. Împerecherea unei situații provocatoare de anxietate (cum ar fi vorbitul în fața unui grup) cu împrejurimile plăcute îlajută pe elev să învețe noi asociații. În loc să se simtă anxios și tensionat în aceste situații, copilul va învăța să rămână relaxat și calm.

Acum că ştii în ce constă acest proces de „condiţionare clasică”, poţi fi pus pe gânduri... Nu cumva ai fost și tu vreodată supus experimentului „câinele lui Pavlov”?