Copilul interior

Redactor: Ilinca Iordănescu

Tehnoredactor: Amalia Căzănaru

Fotograf: Ana Voiculescu

Poate că unii dintre voi faceți 18 ani anul acesta sau poate că ați făcut deja sau sunteți chiar mai mari și vă gândiți: „Ah, anul ăsta a fost ultima dată când m-am sărbătorit de 1 iunie” sau „Sunt adult acum, nu mă mai sărbătoresc de 1 iunie”. Ei bine, eu zic că, indiferent de vârstă, avem dreptul să ne sărbătorim de Ziua copilului, pentru că în fiecare dintre noi se găsește un „inner child” sau mai pe românește, copil interior, care merită să fie celebrat.

Copilul interior este partea fiecăruia dintre noi care înglobează toată informația și toate experiențele noastre de când eram în burta mamei și până la pubertate. Acesta este legătura subconștientă pe care o avem cu noi când eram copii și cu amintirile, senzațiile și emoțiile noastre din copilărie. Copilașul acesta este ca un burete, absorbind și ținând minte toate lucrurile prin care am trecut în copilărie, chiar și pe cele pe care credeam că le-am uitat, și este cel care, atunci când suntem puși într-o situație care seamănă sau ne aduce aminte de o experiență din primii ani de viață, va determina modul în care acționăm. De exemplu, să zicem că atunci când eram mici părinții ne spuneau dacă plângeam sau nu eram cuminți într-un loc public: „Dacă nu te potolești te las aici și nu mă mai întorc”. Atunci, de fiecare dată când vom vrea să fim vulnerabili cu o altă persoană sau să ne arătăm fața jucăușă și copilăroasă, copilul interior va „zice”: „Nu face asta, că după n-o să mai vrea să stea cu tine” și deci, vom evita acest lucru. Desigur, copilul interior nu ține minte doar părțile negative ale copilăriei, ci și momentele fericite. Ține minte iubirea din ochii bunicilor când te vedeau și mirosul specific al casei lor sau ce mândri au fost părinții când ai învățat să mergi pe bicicletă și ce emoționați au fost când ți-ai zis bine replicile la sceneta de la grădiniță.

Copilăria este începutul formării fiecăruia dintre noi și perioada care ne modelează felul în care ne raportăm la relații, la emoții, la sine și la iubire și, de aceea, copilul interior este foarte important și are un mare efect asupra vieții noastre, fiind, din acest motiv, foarte des întâlnit în psihoterapie.

Primul care a vorbit despre existența conceptului de copil interior a fost Carl Jung în teoria sa despre arhetipul copilului divin (care susține că un copil idealizat de către părinții săi ajunge să se simtă superior celor din jur). După el, mulți alți psihologi și autori au abordat acest subiect în cărțile și teoriile lor, unul dintre cei mai cunoscuți fiind John Bradshaw care a fost cel care a popularizat termenul „wounded inner child” („copilul interior rănit/ îndurerat”). În psihosinteză, copilul interior este văzut ca o subpersonalitate sau elementul central în jurul căruia se formează subpersonalitățile (nu, nu înseamnă că avem mai multe personalități, ci sunt doar elementele care formează ego-ul).

Cu toții avem un copil interior care este cu noi mereu, orice am face. Chiar dacă nu e vorba despre un copil adevărat, ci este doar o teorie psihologică, vorbim despre el de parcă ar fi o persoană reală, pentru că este mai ușor să ni-l imaginăm, să ne vedem pe noi când eram mici și să ne oferim compasiune și iubire. De multe ori, ne este mai ușor să iubim un copil decât pe noi înșine și astfel, iubind copilul din noi, cu timpul, devine mai ușor să ne iubim și pe noi din prezent.

Adulți fiind, ducem după noi toate rănile emoționale, fricile, nevoile nesatisfăcute și nesiguranțele sau chiar traumele copilului interior, iar toate acestea ne declanșează anumite reacții sau comportamente, deseori nedorite. Astfel, copilul din noi are un impact foarte mare asupra vieții noastre și ne poate împiedica din a evolua, creându-ne anumite blocaje. Câteva exemple de comportamente specifice unei persoane cu un copil interior „rănit” sunt: nevoia exagerată de validare sau de a fi perfect, autocritica dură și sentimentele de rușine și vină, tipare de relații toxice sau atașamentul nesigur, dificultatea exprimării sentimentelor și a nevoilor sau frica de abandon și de angajament. Bine, nu trebuie să rămânem cu impresia că copilul interior vine la pachet doar cu probleme și comportamente nedorite. Nu, el este responsabil și pentru firea noastră jucăușă, aventuroasă, creativă și imaginativă. De aceea, așa cum am încerca în viața reală să-i oferim suport moral unui copil dacă îl vedem că plânge, la fel trebuie să facem și pentru copilul nostru interior. Odată ce ne conectăm cu el, trebuie să realizăm că putem să ne oferim singuri ceea ce aveam nevoie când eram copii, vindecându-l atât pe el, cât și pe noi.

Aici intervine terapia. Este adevărat că putem încerca și pe cont propriu să lucrăm la relația cu copilul interior, însă poate fi mult mai util să mergem la terapie, cel puțin pentru o perioadă, iar după ce învățăm tehnicile, să putem să le aplicăm mai ușor. Primul pas în terapie este să înțelegem de unde provine „rana”. În unele cazuri, ea este deja cunoscută, dar în altele poate fi ascunsă, iar o serie de tehnici cum ar fi scrisul în jurnal sau activități care să ne apropie de ipostaza de copil (coloratul, terapia prin arta sau muzică sau joacă) pot fi de folos. Apoi, după ce o descoperim și o înțelegem, este extrem de important să ne oferim compasiune. Putem face acest lucru punându-ne în locul copilului din noi, imaginându-ne o situație din trecut și oferindu-ne suportul necesar, fie prin cuvinte, fie doar prin prezență. Putem descoperi de ce are nevoie copilul nostru interior și putem să ne satisfacem aceste nevoi singuri, simțindu-ne astfel în control. Un alt aspect foarte important este să ne obișnuim să „comunicăm” cu copilul din noi în fiecare zi (în gând, scriind într-un jurnal sau chiar cu voce tare), să-l întrebăm de ce are nevoie și ce putem face pentru el. Poate fi o îmbrățișare, o plimbare prin parc, o înghețată sau chiar validare, încurajare sau liniștire. Orice ar fi, să facem tot posibilul să i le oferim, pentru că ne oferim nouă, de fapt, lucrurile care ne-au lipsit în copilărie.

Terapia copilului interior are multe beneficii, ajutându-ne să ne conectăm cu noi înșine, să ne înțelegem trecutul, să ne iertăm părinții și pe noi și să ne simțim capabili de a avea grijă de noi înșine, să fim siguri pe noi și independenți.

Data viitoare când vă vine să țipați, pentru că ceva n-a mers cum voiați sau vă vine să plângeți din cauză că sunteți copleșiți sau simțiți orice fel de emoție neplăcută, gândiți-vă la copilul vostru interior, la voi când erați mici, imaginați-vă că vă luați în brațe și oferiți-vă suportul moral de care aveți nevoie.