Comportamente histrionice

Redactor: Denisa Foca

Tehnoredactor: Teodora Neagoe

Grafician: Raluca Șerba

Te-ai aflat vreodată într-o situație în care ți s-a reproșat că ești isteric și că trebuie să te calmezi, că exagerezi și că ești prea sensibil? Poate că pur și simplu persoana care te-a învinuit de aceste lucruri nu știe ce înseamnă cu adevărat un comportament histrionic. O să aflăm semnificația termenilor, modul eronat și misogin în care au fost folosiți de-a lungul anilor și exemple de personaje din literatură, artă și cinematografie care sugerează această boală psihică.

Persoanele cu tulburare de personalitate histrionică sunt egocentrice, își exprimă exagerat și dramatic emoțiile, asemenea unor personaje dintr-o tragedie prost regizată, trecând rapid de la o trăire la alta. Caută cu orice preț atenția celor din jur, simțindu-se inconfortabil atunci când nu sunt în centrul evenimentelor. Se comportă seducător și inadecvat, deseori încercând să se remarce prin aspectul fizic și cuvintele alese pe care le folosesc, în fond, deșarte. Sunt sugestibile și interpretează relațiile cu cei din jur în mod eronat, considerându-le mult mai apropiate decât sunt în realitate, împărtășind prea mult din viața lor personală unor „necunoscuți”. Au toleranță scăzută la frustrare și au accese de furie consecutive.

Pentru dezambiguizare, trebuie amintit faptul că histrionic poate fi înlocuit oricând cu isteric, termenul din urmă fiind schimbat de cel dintâi, deoarece dobândise o valență peiorativă la adresa femeilor. Isteria reprezintă transfigurarea suferințelor emoționale în manifestări fizice, fenomen definit astfel de către Freud. La nivel psihologic, întâlnim simptomele menționate mai sus, iar pe plan fiziologic amintim paralizii, ticuri, tulburări viscerale.

De unde provine această latură misogină a termenului? La început, în Antichitate, Hipocrate considera că isteria este o afecțiune exclusiv feminină, fiind strâns legată de o migrație neîncetată și tulburătoare a uterului prin organism, cauzată de neutilizarea funcțiilor reproducătoare. O teorie care provoacă pentru mulți râsul acum că medicina a evoluat atât de mult, însă care aducea suferință femeilor din trecut cărora li se sugerau tratamente stupide care nu le îmbunătățeau starea psihologică, ci doar insistau pe ideea că ele nu pot exista fără bărbați, că o iau razna în lipsa lor. Printre aceste tratamente se regăseau masajele și purtarea de săculețe în geantă cu săruri urât mirositoare cu scopul de a repoziționa uterul. Până și Sigmund Freud a susținut această teorie într-un mod elevat, dar greșit, pentru că isteria nu este o boală legată de reproducere, ci mai degrabă de traumele din trecut care declanșează aceste comportamente. În plus, isteria apare și la bărbați. Dacă vă întrebați cum arăta „femeia isterică” în viziunea intelectualilor de atunci, iată câteva exemple: egocentrică, copilăroasă, lascivă, frigidă, pasionată de diverse materii considerate excentrice (matematică, fizică, astronomie), fiind astfel catalogată drept vrăjitoare.

Să analizăm o femeie isterică faimoasă care apare în literatură, Ophelia, așa cum era în viziunea unui bărbat din secolele trecute. Este unul dintre personajele principale ale tragediei shakespeariene „Hamlet”, ce suferă de histrionism și se sinucide din iubire pentru protagonist. Tânăra îl adoră pe Hamlet care o respinge brutal, acuzând-o de superficialitate și de o puritate pierdută. Ophelia este devastată, sugerându-se în piesă că isteria ei este alimentată de lipsa atenției masculine și incapabilitatea de a înțelege refuzul. Dramaturgul este evident influențat de ideile medicale vehiculate în acea perioadă, secolul al XVII-lea, isteria nefiind o boală mintală cât o problemă indusă de plimbările unui organ plictisit prin corp. Ophelia rămâne simbolul virginității, iar florile care o înconjoară de obicei în tablouri transmit același lucru. Câteva dintre cele mai frumoase picturi care o înfățișează merită menționate. „Ophelia” (1852) de John Everett Millais face parte din Tate Britain, Londra. „Ophelia” (1883) realizată de artistul francez Alexandre Cabanel și „Ophelia” (1889) de John William Waterhouse, ultima amintită face parte dintr-o colecție privată.

Există câteva figuri ce apar în filmele de groază pe care le consider necesare pentru a ilustra isteria. Spre exemplu, Pennywise, celebrul personaj al lui Stephen King, care apare în filmul „IT”, este histrionic: râde isteric, țipă, se enervează dacă nu reușește să își ucidă victimele, se uită și vorbește într-un mod bizar. Nu numai că personajul în sine are această problemă, dar interesant este că și romanul a stârnit o isterie în masă la adresa clovnilor („Clown Hysteria”). După apariția adaptării cărții, zone din SUA au fost bombardate cu oameni care se costumau și mergeau pe stradă, speriind populația îngrozită și urmărind-o cu arme pe străzi. Frica de clovni era oricum răspândită în America, fiindcă figurile unor criminali în serie erau asociate cu aceste personaje. De exemplu, în anii ’70, John Wayne Gacy, criminal în serie și violator cu peste treizeci de victime, a fost arestat, de atunci rămânându-i porecla de „Clovnul Ucigaș”, deoarece în timpul liber avea această preocupare de a înveseli copiii.

Isteria apare în urma unor evenimente traumatizante, făcându-i pe oameni să o ia razna. Există câteva exemple de isterie în masă care arată cât de bizară este mintea umană și că putem fi oricând pradă isteriei, pentru că apariția bolii este influențată și de percepțiile oamenilor asupra a ceea ce îi înconjoară. Epidemia râsului din Tanganyika, Tanzania de astăzi, a fost un fenomen ciudat pe care oamenii nu și l-au putut explica. După ce teritoriul african își obținuse independența față de Marea Britanie cu un an înainte (1961), într-o școală au apărut primele simptome care s-au răspândit rapid. Peste 30.000 de oameni au fost afectați de această pandemie, iar multe școli au fost închise. Crizele au existat intermitent pe perioade de la șase la optsprezece luni, destabilizând comunități întregi. Este evident că problema nu era râsul, ci faptul că elevii erau foarte stresați din cauza războiului. Au existat și alte simptome precum: probleme respiratorii, leșinuri, erupții cutanate. Un alt eveniment a avut loc în India (2001), atunci când, din cauza unui val de căldură, oamenii au fost obligați să doarmă pe acoperișuri pentru a se răcori. Ei au reclamat că au fost atacați în timpul nopții de niște creaturi jumătate om, jumătate maimuță. S-a descoperit că, din cauza dezinformării de la televizor și a fricii care se răspândea printre indivizi, aceștia și-au provocat singuri rănile. Așadar, ne putem da seama că isteria este cu siguranță o boală ce poate fi declanșată și de niște emoții puternice.

Din domeniul artei, m-a impresionat „Arcul Isteriei”, sculptură din bronz realizată de Louise Bourgeois în anul 1993, aflată la MoMA, New York. Este o interpretare ce sfidează regulile isteriei așa cum o vedea Freud, corpul contorsionat fiind acela al unui bărbat care se află în una dintre stările fizice în care te poate aduce histrionismul, nu cel al unei femei. Statuia este suspendată pentru a sugera fragilitatea psihologică a bolnavului. Istericul aflat într-o stare agravată poate oricând să surprindă, așa cum și această statuie se poate învârti oricând. Un alt aspect este luciul statuii care permite reflectarea imaginii privitorului în ea pentru a-l apropia mai mult de vârtejul de sentimente provocat de această interpretare plastică.

Toate acestea fiind spuse, ce ar fi dacă ai încerca să descoperi persoanele cu tendințe histrionice din jurul tău și să încerci să le înțelegi suferința profundă cu care se chinuie, lipsa de atenție din partea publicului larg atunci când se trage cortina, iar ei sunt relevați oamenilor?