Ce este iubirea?

„Întâlnirea dintre doi oameni este precum contactul dintre două substanţe chimice: dacă există o reacţie, amândoi suferă o transformare”, spunea Carl Gustav Jung.

Aflându-ne în luna februarie, sau luna iubirii cum ne place să o denumim, avem un prilej de a afla mai multe despre viziunea psihologică şi psihosocială a iubirii.

Sentimentul de a fi conectați este cel care ne oferă acea bază de siguranță, indispensabilă pentru a continua să ne dezvoltăm și să explorăm exteriorul și interiorul nostru. Iubirea despre care se vorbește în termeni superlativi, iubirea considerată ideală, este, de fapt, starea pe care o experimentăm natural atunci când ne conectăm profund cu cineva special și când există compatibilitate între noi și acea persoană, în primul rând, în felul cum ne raportăm la intimitate.

Din punct de vedere psihologic, iubirea ia naştere printr-un fenomen de „cristalizare” care a fost descris de Stendhal (Despre iubire, 1822) şi care este analizat ca o fixaţie progresivă a bucuriei pe care ne-o procură relaţiile cu o persoană determinată; Stendhal opune iubirea adevarată „loviturii de fulger”, care cel mai adesea este destinată să dispară tot atât de repede pe cât a venit.

Din punct de vedere psihanalitic, iubirea, este un sentiment de ataşare a unei fiinţe faţă de o alta, adesea profund, chiar violent, dar despre care psihanaliza arata că poate fi marcat de ambivalenţă şi că, mai ales, nu exclude narcisismul.

Teoria iubirii de Platon

În viață, am auzit deseori expresii precum „dragoste platonică” sau „sentiment platonic”, unde se presupune că nu există sex într-o astfel de relație. Totuși, o astfel de formulare ar fi prea primitivă. Pentru a înțelege pe deplin ce este un „sentiment platonic”, să ne întoarcem la filosofia lui Platon.

Versatilitatea teoriei lui Platon este subliniată de una dintre prevederile principale ale gânditorului, care poate fi definită ca „unitatea iubirii”. Cu alte cuvinte, fiecare dragoste este o atracție pentru bine şi frumos. Esența omului, de natură finită, își dezvăluie nemurirea în cunoașterea acestor forme, trecând dincolo de granițele propriului său „eu”.

În dialogurile sale de sărbătoare, vechiul gânditor explică faptul că dragostea se naște în recunoștință pentru pofta de frumusețe. Dar iubirea, nu numai un indicator al sublimului și spiritualului, poate expune și toată inferioritatea unei persoane individuale.

Iubirea este atât bună, cât și rea. Totul depinde de oamenii înșiși. Toate momentele minunate sunt spirituale, date de cer, și toate lucrurile rele care vin cu dragostea sunt lucruri pământești, materiale.

Platon a încercat întotdeauna să demonstreze tuturor că acest sentiment este extrem de moral și este mai înalt decât orice vicii și probleme umane. Această poziție a filosofului antic este adesea numită teoria iubirii libere.

Teoria iubirii lui Freud

Freud a devenit al doilea gânditor care a încercat să găsească o nouă teorie unificatoare a iubirii. În ciuda decalajului din secolul al 24-lea, care l-a separat de Platon, de dezvoltarea științelor biologice și medicale, care a avut o mare influență asupra formării lui Freud ca om de știință, el pune, de asemenea, iubirea ca început al tuturor.

Totuşi, în psihologia freudiană, fiecare iubire este sexuală în primul rând, iar sarcina principală a teoriei iubirii va fi explicarea din această teză a tuturor tipurilor de dragoste (narcisism, dragoste pentru familie, pentru umanitate, pentru anumite lucruri etc.).

După studii remarcabile referitoare la dragostea platoniciană şi freudiană, Douglas Morgan trăgea concluzia că viziunea lui Freud despre dragoste este cu totul diferită de cea a lui Platon. Este demn de remarcat faptul că în filosofia lui Platon există și un element al amintirilor, dar se bazează pe cunoașterea inițială a binelui și nu se caracterizează printr-o stare fizică. Adică, dragostea platonică este ghidată de frumusețea și binele cel mai înalt, ci nu de înclinația sexuală.

În ciuda faptului că sunt nuanţate atât de diferite caracteristici ale „sublimului” în Platon și ale „naturalului” în Freud , scopul iubirii este același. Atât unul, cât și al doilea au crezut că scopul iubirii este să adune împreună și să păstreze împreună, să unească și să păstreze entitățile vii. Orice persoană are nevoie de dragoste, care într-un grad sau altul este prezentă în viața fiecăruia și determină sensul existenței sale. Ceea ce Freud şi Platon au în comun este faptul că amândoi considerau că dragostea (erosul) constituie elementul fundamental al experienţei umane, dominând toate lucrările omului, fiind o putere motrice, adâncă şi cuprinzătoare.

Astfel, oricât am încerca să găsim o definiţie a iubirii, trebuie să ştim că „Iubirea nu se poate defini într-o singură formulă, fiindcă nimeni nu iubeşte identic.” Pentru fiecare dintre noi iubirea poate reprezenta altceva, fie că ea constă într-o privire, într-o atingere, într-un act de bunătate sau într-o oglindă.

Pentru tine ce este iubirea?