Anxietatea socială

Redactor: Maria Cristina Chira

Grafician: Raluca Ioana Șerba

„My social anxiety could never” sau ceva în gama aceasta am auzit cu toții la un moment dat. Odată cu acest nou val de conștientizare a problemelor de sănătate mintală au început să aibă loc tot mai multe discuții benefice pe această temă, dar din ce în ce mai multă lume minimizează însemnătatea unei tulburări de această natură și își pune singură un diagnostic. Una dintre cele mai „populare” astfel de boli este tulburarea de anxietate socială.

Conform DSM, anxietatea (sau fobia) socială se definește ca fiind teama marcantă față de una sau mai multe situații sociale în care individul este expus unei posibile judecăți din partea altora. În general, vârsta la care aceasta se instalează este 13-20 de ani – perioada adolescenței – dar multe persoane raportează că au aceste simptome de când se știu. Fobia socială se plasează pe locul patru în topul celor mai răspândite afecțiuni psihice, fiind depășită doar de tulburarea depresivă majoră, de tulburările legate de alcool și de fobiile specifice, afecțiuni cu care se asociază adesea.

Acum că am scăpat de detaliile tehnice, cum, mai exact, se manifestă anxietatea socială? Persoanele afectate prezintă o serie de comportamente, stări afective și chiar simptome fizice de natură neurovegetativă (pe care nu le putem controla în mod direct). Acestea includ, dar nu se limitează la evitarea locurilor aglomerate, frica de a se face de râs în fața altora, dificultăți în crearea și menținerea relațiilor sociale, tahicardie, transpirație, senzație de sufocare, tremurături și disconfort gastrointestinal. Din păcate, acestea interferează cu viata de zi cu zi și se creează un cerc vicios: anxietatea provoacă stres și incapaciteaza individul în diferite aspecte, ceea ce provoacă, la rândul lor, anxietate.

Diluarea însemnătății anxietății sociale se datorează în mare parte pop culture, devenind aproape un trend sau, mai rău, o falsă trăsătură de caracter. În anumite limite, senzațiile de anxietate sunt normale și pot fi gestionate prin simple tehnici de autocontrol. Atunci cum știm când trebuie să apelăm la ajutor profesional? Problema apare când ele încep să influențeze semnificativ activitățile obișnuite ale unei persoane. Aceasta este conștientă că temerile sunt iraționale și excesive. Asemănător altor grupe de tulburări mintale, diagnosticul se poate pune dacă simptomele persistă de minim șase luni doar de către un psiholog sau de către un medic psihiatru, care poate prescrie și medicamente.

Okay, dar ce mai exact ne provoacă nouă oamenilor, ființe sociale care ne bazăm pe interacțiuni și relații pentru a avansa, o teamă atât de intensă față de acestea? Există trei mari factori care joacă un rol: psihologici, sociali (sau de mediu) și biologici. Cauzele psihologice implică de obicei traume emoționale pe seama lipsei de atașament corespunzătoare în copilărie, precum și neuroticismul excesiv (tendința de a reacționa cu ușurință la emoții negative în contexte stresante, de îngrijorare). Factorii de mediu pare că au cel mai mare impact, mulți cercetători considerând anxietatea socială un comportament învățat, preluat prin interacțiunea cu alte persoane ce suferă de această tulburare. Alte cauze sociale ar putea fi părinții supraprotectivi, evenimentele sociale traumatice (raportate de 40-50% din pacienți), diverse alte evenimente negative, că de exemplu divorțul părinților sau abuzurile fizice și sexuale. Există, de asemenea, și câțiva posibili factori biologici implicați. Mai multe studii au raportat riscul de 2-3 ori mai crescut (de 10 ori dacă vorbim despre forma generalizată) al persoanelor cu rude diagnosticate să sufere și ele la un moment dat.

O altă ipoteză o reprezintă dezechilibrul de serotonină (un neurotransmițător vital în regularea dispoziției și a emoțiilor) în creier, aceasta fiind produsă în exces de către indivizii ce suferă de fobie socială. Se mai observă o comunicare deficitară a cortexului prefrontal (care se ocupă și de controlarea impulsurilor și se dezvoltă complet în jurul vârstei de 20 de ani) cu amigdala, ceea ce predispune la reacții exagerate și persistente de frică.

Nu sună chiar distractiv, nu-i așa? Din păcate, aceasta este o problemă cronică, ce necesită un tratament de durată. Vestea bună este că există două metode prin care putem interveni cu rezultate bune. Psihoterapia cognitiv-comportamentală se bazează pe corectarea modului în care oamenii gândesc și acționează, în mod deosebit prin tehnica expunerii. Ea constă în confruntarea gradată și controlată, întâi imaginară, apoi în mediul real cu situațiile sociale ce provoacă anxietate. Uneori, aceasta se asociază cu tratamentul medicamentos ce oferă o soluție pe termen scurt.

De menționat este faptul că fobia socială nu este sinonimă cu timiditatea! Persoanele timide nu sunt incapacitate de această ușoară reținere de a interacționa și nu au temeri nefondate de a fi umilite în public sau puse în situații considerate penibile.

În final, anxietatea socială este o tulburare ce nu trebuie trecută cu vederea, cu implicații psiho-afective profunde. Nicio persoană afectată nu își dorește această tulburare și nici nu își va arăta fobia ca pe un trofeu, de multe ori fiind rușinată de ea, așa că nu trebuie luați de etalon copiii de 13 ani autodiagnosticați cu „anxious, dni” în bio pe Instagram.