Agresivitate

Redactor: Denisa Foca

Tehnoredactor: Amalia Căzănaru

Grafician: Silvia Preoțescu

Indiferent de cine o experimentează, agresivitatea ne influențează pe toți. Nu poți trăi în acest univers fără să simți frustrările celorlalți materializate în acte de violență asupra ta. Cu toate acestea, unele persoane sunt mai expuse acestor abuzuri decât altele și fie reușesc să se dezvolte, hrănindu-se din aceste experiențe, fie devin victime mute care se supun, reprimându-și traumele. Oare există moduri ingenioase de a te opune agresivității? Poate agresivitatea celor din jur să scoată la iveală potențialul oamenilor?

Agresivitatea poate fi definită ca un amalgam de sentimente de furie și antipatie care se pot manifesta sub forma unui comportament ostil sau violent. Individul este pregătit să atace sau să confrunte atunci când se află în această stare. Cele mai importante tipuri de agresiune sunt: cea fizică, cea psihică, cea emoțională și cea verbală. Tipuri de agresivitate mai puțin cunoscute ar putea fi: agresivitatea din culpă (atunci când persoana care cauzează incidentul este neatentă, plictisită sau nepăsătoare de ceea ce se petrece în preajma ei) sau agresivitatea instrumentală (atunci când individul este agresiv pentru a-și atinge scopul, însă nu își dorește să îl rănească pe cel de lângă el, ci pur și simplu consideră că violența este singura metodă de a ieși din impas). Un coleg deține niște fotografii compromițătoare cu tine pe telefonul mobil; pentru a reuși să te salvezi și să nu îți pătezi imaginea, îl ameninți cu o armă de foc în timp ce el este neajutorat. Ipoteza exagerată prezentată este sugestivă pentru agresivitatea instrumentală.

Agresivitatea emoțională este cel mai des întâlnită și influențează cel mai mult victima, fiindcă este minimalizată sau trecută cu vederea în întregime. Există evident o instabilitate de putere între victimă și agresor, adică una dintre persoane își va putea impune punctul de vedere mult mai ușor în fața celeilalte. În cazul acestui tip de agresivitate, este foarte important sensul cuvintelor, dar și comunicarea nonverbală și paraverbală (tonul ridicat al vocii sau, dimpotrivă, foarte scăzut încât să nu poată fi auzite toate cuvintele, evitarea contactului vizual, expresiile încruntate sau zeflemitoare, faptul că își dă ochii peste cap). Pentru a identifica un astfel de comportament trebuie urmată repetiția, o excepție nu este suficientă pentru a cataloga pe cineva. Momentele calme și pline de afecțiune petrecute alături de agresor nu infirmă greșelile lui. Agresivitatea în orice formă trebuie combătută, deoarece scade stima de sine; nu este o atitudine ce trebuie să existe în relațiile interumane și poate provoca schimbări fiziologice drastice. Pentru a evidenția modul în care oamenii reușesc să înfrunte agresivitatea, am făcut un studiu de caz despre dadaism.

Dadaismul: revoltă la adresa războiului sau o eliberare a fricilor interioare cu privire la agresivitatea celor din jur?

Dadaismul este un curent artistic ce s-a născut în Zürich, 1916, în timpul Primului Război Mondial într-un club de noapte denumit „Cabaret Voltaire”. Pentru a se adăposti de terorile războiului, mai mulți artiști din jurul lumii s-au reunit în Elveția, țară neutră din punct de vedere politic, și au încercat să își exprime trăirile, revoluționând lumea. Arta a căpătat un alt sens după „reforma” lor. Marcel Iancu și Tristan Tzara au fost reprezentanți din România ai mișcării, Emmy Hennings și Hugo Ball, din Germania, Hans Arp, Marcel Duchamp și Francis Picabia, din Franța. Nemulțumiți de societate, război și burghezie, dadaiștii se opun tuturor regulilor stabilite până atunci. Dadaismul este mai presus de orice mod de a trăi, contrar tuturor sistemelor de valori, începând de la artă.

„Revoltați de măcelul din timpul războiului din 1914, ne-am devotat artei în Zurich. În timp ce gloanțele se auzeau în surdină, noi cântam, pictam, realizam colaje și scriam poeme, folosindu-ne toată puterea interioară.” (Hans Arp)

Artiștii au decis ca operele create de ei să fie împotriva tuturor: anti-război, anti-burghezie, anti-muzee, anti-rigoare, anti-logică, anti-artă. Considerând complet eronat modul naționaliștilor de a privi războiul ca pe un act vital pentru țară, un lucru care este necesar oricât de multe decese ar produce, independența fiind mai importantă, aceștia au încercat să exprime că totul este permis în artă, că opera este în mâinile artistului și el este cel care decide ceea ce este considerată o idee valoroasă. Războiul pentru ei nu avea sens, părea interminabil și provoca o rană cumplită în sufletele lor sensibile care din cauza conflictului trebuiau să asiste la frica oamenilor, la neajunsurile lor, la moartea care împânzea totul în jur. Astfel, au ales să își construiască propria lume, izolată de ideile nocive ale celor aflați la putere. O lume care să surprindă, să supere criticii de artă care susțineau că ceea ce este valoros trebuie să fie încadrat în anumite criterii, mai exact apropierea tabloului de o „realitate fotografică”, un sens al compoziției și o simetrie subliminală.

Nu numai că se revoltau împotriva agresivității emoționale pe care o reprezenta războiul, ba mai mult, își transformau propriile frici, nemulțumiri și neîmpliniri în violență la adresa celor care aveau opinii diferite față de ei (“It’s not Dada that is nonsense—but the essence of our age that is nonsense.”). Esența acestei mișcări este că, deși se simțeau agresați din toate părțile, au luptat pentru ceea ce își doreau indiferent de cât de neadecvați sau vulgari îi considera publicul. Dadaiștii au fost niște luptători care au întors violența pe care o resimțeau către oamenii ce intrau în contact cu arta lor.

Ce caracterizează o operă dadaistă?

Lucrările dadaiștilor foloseau elemente ale lumii contemporane, obiecte obișnuite pe care le modificau și le considerau artă, materiale bizare, discursuri și poezii stranii și fără înțeles. Operele reprezentative pentru acest curent artistic sunt rezultatul creativității mai multor artiști din jurul lumii. Marcel Duchamp are două opere care atrag la o primă vedere atenția: „Fântâna” (1917) și „L.H.O.O.Q” (1919). Cele două creații pornesc de la obiecte deja cunoscute (ready-made). Pentru prima a fost utilizat un pisoar, iar pentru cea de-a doua o reproducere a Mona Lisei lui Leonardo da Vinci care a căpătat mustăți. Un alt exemplu este modul în care Tristan Tzara recomandă crearea unui poem dadaist. Pe scurt, el propunea decuparea unor cuvinte dintr-o revistă, punerea lor într-un săculeț, apoi amestecarea bucăților de hârtie, iar, în final, extragerea rând pe rând a cuvintelor și transcrierea lor în această ordine pe o coală. Iată cât de simplu se realizează un poem dadaist!

Așadar, este foarte important să ne luptăm cu agresivitatea din noi și din afara noastră, pentru că dacă îți reprimi sentimentele și te supui celorlalți nu vei avea ocazia să îți testezi limitele și să te descoperi; poate va ieși o operă de artă din asta, dar vei fi încărcat negativ cu frustrările celorlalți și ale tale.