ADHD vs ADD

Redactor: Maya Petcu

Grafician: Raluca Ioana Serba

În mod tradițional, vorbind despre tulburarea neurologică de tip deficit de atenție, era cunoscută o distincție clară între ADD (Attention Deficit Disorder), în care predomina neatenția și ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder), în care predomina hiperactivitatea și impulsivitatea. În zilele noastre, nu mai există ADD și ADHD; ele sunt considerate subtipuri ale aceleiași condiții și sunt cunoscute sub același diagnostic.

ADHD-ul este o afecţiune cu incidenţă familială şi transmitere genetică: 15 - 25% dintre membrii familiilor (părinţi, fraţi) copiilor cu ADHD au această afecţiune şi până la 50% dintre copiii ai căror părinţi au ADHD pot prezenta la rândul lor afecţiunea.

Când spunem ADHD ne imaginăm, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se cațără peste tot, vorbește neîntrebat, încalcă toate regulile și este rezistent la orice formă de disciplinare (fie de tip recompensă, fie de tip pedeapsă), fiind un vulcan de energie ce epuizează atât familia, cât și cadrele didactice implicate în educația sa. În același timp, pare a fi și definiția unui copil foarte răsfățat, dar și a unui copil cu un temperament vulcanic și cu foarte multă energie de consumat.

De fapt, această caricatură stereotipă este și ea învechită. Multe persoane cu deficit de atenție - în special fetele și femeile - suferă de o formă mai puțin explozivă a condiției, care adesea este trecută cu vederea și nediagnosticată. Tocmai din acest motiv este important să cunoaștem diferențele dintre cele 3 tipuri de ADHD.

ADHD-ul în care predomină neatenția (cândva numit ADD) presupune un șablon consistent și vizibil de dificultăți de concentrare a atenției, în special în sarcinile care implică un efort mental susținut (cum sunt sarcinile școlare), dificultăți de organizare și planificare a activităților simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate și neglijență în privința bunurilor personale și a activităților de realizat, dificultăți în a înțelege instrucțiuni verbale complexe, în a rămâne la subiect în timpul unei conversații și dificultăți în a povesti coerent o întâmplare.

ADHD-ul în care predomină hiperactivitatea și impulsivitatea - mai frecvent la băieți implică o activitate motorie excesivă, o stare permanentă de agitație, vorbit excesiv, lipsa răbdării și incapacitatea de a amâna gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce își dorește, asumarea unor comportamente riscante fără o anticipare corectă a consecințelor sau a pericolului.

De multe ori, copilul sau adolescentul prezintă toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburări: hiperactivitate, impulsivitate și neatenție, cu grade variabile de severitate, încadrându-se în al treilea tip de ADHD, cel combinat.

Thomas Brown folosește metafora orchestrei fără dirijor pentru a conceptualiza tulburarea de tip deficit de atenție: "Imaginați-vă o orchestră simfonică în care fiecare muzician cântă foarte bine la instrumentul său, dar pentru că nu există un dirijor care să coordoneze ordinea în care instrumentele interpretează, acestea încep toate în același timp și sunetele se suprapun producând zgomot, nu muzică." Succesul acestor copii în anumite activități indică faptul că ei nu sunt în totalitate incapabili să-și folosească atenția, principala lor dificultate fiind însă inabilitatea cronică de a activa și gestiona anumite funcții în diverse moduri și perioade de timp.

Diagnosticul ADHD este stabilit doar de către medicul specialist psihiatru de copii și adolescenți, în colaborare cu psihologul clinician, dar cei care observă primii manifestările copilului sunt părinții, bunicii, educatorii, învățătorii sau alte persoane implicate în îngrijirea și educația acestuia. Pentru stabilirea diagnosticului, medicul specialist face o evaluare complexă, bazată pe observația clinică și pe informațiile obținute direct de la copil, părinți și educatori, iar psihologul clinician evaluează funcțiile executive cu ajutorul unor teste psihologice specifice.

Intensitatea simptomelor ADHD este influențată de o serie de factori contextuali și de particularitățile sarcinilor pe care copilul le realizează. De exemplu, comportamentul copiilor cu ADHD este mult mai problematic pe parcursul activităților prelungite (de ex. efectuarea temelor) sau în contexte care implică respectarea unor reguli, mai ales dacă este implicată evaluarea și critica publică (biserică, restaurant), decât în situațiile de joc liber (ex. pauze, excursii).

Indiferent de ce tip de tulburare privind deficitul de atenție vorbim, este important ca atât părinții, tinerii, cât și cadrele didactice să-și adapteze comportamentul și metodele educative în funcție de situația individului, pentru a evita riscurile stimei de sine și ale performanței școlare scăzute.